Intermezzo. Cum traversează criticul criza locală

Liviu, adică dl O., căruia tot n-am ocazia să-i spun că-l ador, măcar şi pentru că e singurul la care nici o virgulă n-am de schimbat cînd îl redactez (mă rog, nu pe el, textele...) e la Paris şi, printre două poveşti cu Langhoff şi Jourdheuil, mă întreabă qui est la fourmi. Quelle fourmi??? Ruşine să-mi fie, n-am văzut cît de comentat mi-a fost articolul din Observator despre cum "O furnică duce-n spate un festival şi jumătate" (preluat pe LiterNet aici). Aşa că hai, dacă tot n-avem ce vorbi despre teatru, să vorbim iarăşi despre critici.

Punctul 1. La fourmi-a din titlu e, micutza, spectatorul român (nu Cristina Modreanu). Care se duce la teatru, într-o prostie (e o apreciere cantitativă, nu calitativă). Raţiune pentru care oamenii din teatru ar avea toate scuzele să înceteze a se mai purta ca servitoarele dîndu-şi palme în mijlocul uliţei pentru o ceapă (degerată).

Punctul 2. Criticul nu vinde la un boutique de lux, hiperspecializat fie pe cizme, fie pe accesorii. El lucrează la un minimarket universal, cu vînzare cu amănuntul, unde te duci şi cînd cauţi nasturi, şi cînd ai rămas fără lămîi verzi. Sau, ca să extind punctul de vedere al criticii britanice (că la ceva tot trebuie să aspirăm), conform căreia critica nu militează pentru un anume teatru, ea e un serviciu public în favoarea spectatorului, ei bine, criticul e un fel de funcţionar la ghişeul unic, unde se plătesc şi amenzile, şi impozitul pe proprietate şi se face şi deducerea de TVA. Recte, e de dorit ca cine scrie despre teatru să scrie şi despre Tocilescu, şi despre Dabija, şi despre Tompa, şi despre Gianina Cărbunariu, şi despre Bogdan Georgescu, şi despre teatrul de text, şi despre teatrul de autor, şi despre teatrul social. Pentru că ce-ar fi bine să-l mîne pe el în luptă e curiozitatea şi echidistanţa ideologică (dacă mie nu-mi place nu înseamnă că nu e bun), singurele cu care poate servi instanţa pentru care există, publicul, niciodată omogen şi cu interese diverse. Aşa e umanitatea, complexă şi cu multe aspecte.

Punctul 3. Dacă, totuşi, domnul critic se apucă să creadă că anumite lucruri sînt sănătoase pentru teatrul în cauză (să zicem, cel românesc) şi merită un şut în fund (adică sprijinite să facă un pas înainte), asta nu impietează cu nimic asupra filozofiei mai sus expuse în sine - fiindcă în vedere e binele comun al scenei, nu gloria unor persoane anume. Asta în teorie.

Punctul 4. Dacă m-ar trezi cineva brusc din somn şi m-ar întreba care e drama actuală a teatrului românesc, cred că şi somnambulă să fiu, tot asta aş răspunde: personalismul umoral. La noi, persoana e mai importantă decît ideea, criticii şi oamenii de teatru în general au adus în joc nu creativitatea, competenţa, talentul, ci amiciţiile şi rivalităţile, cu toată haznaua aferentă. Aşa se discută, aşa se decid repertoriile, aşa se fac festivalurile, aşa se promovează teatrul românesc în străinătate. Nu găsesc altă explicaţie decît reminiscenţele instinctului de ghetou - ne dăm ghionturi pentru un locşor pe laviţă, cu saltelele de puf alături. E toxic, mă puteţi crede pe cuvînt, e demoralizant şi deloc postmodern*.

Iar în final, dacă tot am fost ţinută de forţa persuasivă a prieteniei să stau pînă la sfîrşit, în ciuda instinctului care-mi zicea să fug, n-am putut să nu scriu despre Cum traversează Barbie..., ceva ce, e adevărat, nu s-a mai făcut în România. Dar nici atentate teroriste şi turnuri gemene prăbuşite n-au fost în România, înseamnă c-ar trebui să? Şi da, stimată furnică, ştiu cum a ajuns această producţie în Festivalul Naţional de Teatru, însă, din întîmplare, ştiu cum ajung spectacole în orice festival din ţara asta şi mai ştiu şi cum ajung piese de teatru în lecturi în străinătate (ce ziceţi de formula autorecomandării atunci cînd ţi se cere să propui ceva reprezentativ pentru teatrul despre care scrii?). Ştiu atît de multe, încît prefer să nu mai ştiu nimic. Să mă fac o furnicutză cărînd bobi prin subsolul căminului cultural din Răşinari. Da' n-am cum.

*) Altă discuţie, la telefon: despre postmodernism şi deconstrucţie. În facultate, aveam o cohortă de profesori prinşi în bucla temporală a ultimului contact autohton cu ideile occidentale, captivi, prin urmare, grilei structuraliste (literatura e o ceapă etc.). Acum, ravagii în viaţa noastră face poststructuralismul, divizia deconstrucţie, Derrida presupus (nu e musai) drept principiu de bază în postmodernism. Deci, totul e interpretabil la infinit, căci limbajul e finit, şi nici un concept nu e stabil (nu există o relaţie cauzală între materie şi discursivizarea ei, între obiectul real şi cuvîntul care-l defineşte, între intenţie auctorială şi lectură personală, aşadar, ceapa nu e în mod necesar ceapă şi poate fi redefinită oricînd, virtually de oricine); ceea ce se cheamă destabilizarea sensului. Aşa am ajuns la libertatea tuturor de a folosi termeni despre a căror definiţie consensuală, istorie, circulaţie habar n-au - pentru că oricine, ca utilizator al unui semnificant, orientează individual semnificatul. De aici pînă la "eu folosesc după cum vreau cuvintele şi nu-mi pasă ce înţelegi tu sau alţii prin ele" e doar un pas, demult efectuat. Totul e relativ, numai dreptatea fiecăruia nu.