Bilanţ. O naţiune hermeneutică. Să promovezi teatrul

În Ultimii eretici ai imperiului, recenta lui carte apărută la Polirom, Vasile Ernu dezvoltă o teorie foarte interesantă despre fundamentele celor două mari sisteme concurente ale secolului XX (nu, sclavagismul nu intră în discuţie, e vorba despre capitalism şi comunism). După Ernu, capitalismul are la bază banii, în timp ce comunismul se construieşte pe limbaj. Problema - pe care Ernu n-o abordează pentru că evenimente precum alegerile prezidenţiale din România lui 2009 încă n-o făcuseră atît de evidentă - e că regimurile democratice din Estul Europei n-au schimbat comunismul pe capitalism ca pe-o haină veche; mai exact, pufoaica au schimbat-o pe loden, dar puricii au rămas. Sînt captive moştenitei din comunism capacităţi a cuvintelor de a institui (şi înlocui) realităţi: ca şi cum strigarea repetată a cuvîntului "Fraudă!" ar putea sfîrşi prin a crea adevărul fraudării în acelaşi fel în care anunţarea depăşirii cotelor la hectar înlocuia recoltele înseşi (impedimentul apărea atunci cînd aceste recolte virtuale trebuiau mîncate - direct de pe hîrtie...).
România, ca spaţiu al dezbaterii, are o caracteristică, după mine, unică: o aplecare către hermeneutică în strînsă legătură cu abilitarea (nu abilitatea) limbajului întru crearea realităţii. Să zicem că subiectul e culoarea unui pătrat: se aduce în faţa auditorului pătratul în cauză, care e făcut din smoală şi, din smoală fiind şi după toate definiţiile empirice, e, deci, negru. Într-un interval de timp dat, argumentele devin atît de sofisticate, încît realitatea pătratului, a smolii şi a negrului sînt puse sub un set infinit de semne de întrebare, iar tot ce părea, la început, indubitabil de evident devine foarte dubios şi relativ, iar discuţia se fîsîie ca sifonul, în coadă de peşte. Într-un final, totul, de la "a fost revoluţie sau lovitură de stat" la roşia de import, intră într-o ceaţă ontologică de nepătruns. Antidotul inventat de naţiunea română pentru supralicitarea performativă a limbii e chestionarea, prin limbă, a oricărei manifestări concrete a vieţii. (Exemplul cu pătratul mi se trage de la Turkey Girl al lui Cristian Mungiu, în care un curcan e învăţat să facă diferenţa între o astfel de formă geometrică şi un cerc. Pentru un curcan, să distingă e mult mai uşor, o face prin recunoaştere, nu prin aplicarea definiţiei lingvistice.)
Pentru că inventarul de cuvinte e limitat (nu atît în dicţionar, cît prin utilizare), refuzul de a asocia un anume termen unei realităţi finite, şi nu definibile după interesele de ocazie ale utilizatorului, duce, fără scăpare, la absenţa unui acord, a unui consens asupra a ceea ce înţelegem prin. Orice conversaţie, orice afirmaţie, în general, trebuie să înceapă prin definirea tuturor termenilor folosiţi (ceea ce, oricum, nu înlătură răspîndita posibilitate ca definiţia dată să nu fie luată în considerare, preferîndu-se una ce convine, conjunctural, receptorului). Teoriile lui J.L. Austin (Cum să faci lucruri din vorbe) nu sînt adecvat aplicabile - pentru că, dacă la Austin a spune "Jur" creează angajamentul emiţătorului în constituirea jurămîntului, acest fapt se bazează pe înţelegerea comun acceptată a încărcăturii semantice a lui "a jura". Dacă în ajutorul lui "jur" aduci Biblia, atunci ceea ce e de înţeles e că simplul cuvînt şi-a pierdut forţa performativă a angajamentului unanim recunoscut ca atare. E ca şi cum ai construi o scenografie, un decor mimînd realitatea, în încercarea de a face să se potrivească un anume cuvînt unei anume concreteţi, relaţia presupusă dintre ele, emanată dintr-un preexistent pact, încetînd să funcţioneze.
După cum bine au constatat unii oameni deştepţi, două sînt nevoile culturale după care se orientează omul contemporan: topurile şi how to-urile. Dacă, în ce priveşte "cele mai bune 100 de cărţi" pe care trebuie să le ai în bibliotecă, criteriile sînt evidente şi cît se poate de pragmatice (n-o să intru în detalii), cînd e vorba despre topuri gen "cel mai bun spectacol al anului / stagiunii", raţiunile alegerii mi se par mult mai problematice. Mai precis, mă întreb în ce măsură poţi forţa în acest caz relaţia dintre "realitate" şi cuvînt: faptul că cineva, dotat cu autoritatea cuvîntului, spune de suficiente ori despre un spectacol că e "cel mai bun" creează în mintea receptorului realitatea convingerii că avem de-a face cu "cel mai bun spectacol"?

Următorul subiect va fi, aşadar, fake-ul.