"Povestea ne spune că un tânăr egiptean o iubea fără nădejde pe curtezana Thonis, neasemuit de frumoasă, a cărei dragoste se cumpăra pe arginţi. Cum tânărul nostru era sărac, farmecele ei îi rămaseră necunoscute, până într-o noapte, când visă că-şi potoleşte poftele în braţele frumoasei de neatins. Cum a doua zi îşi povesti în gura mare visul, Thonis îl chemă în judecată, cerându-i să plătească plăcerile oferite în somn de fiinţa ei, devenită nălucă a închipuirii lui îndrăgostite. Pricina ajunse în faţa faraonului Bocchoris, care, ascultând vaietele amândurora, îi porunci tânărului să plătească suma cerută, atunci când curtezana îşi va prinde umbra călătoare prin visele bărbaţilor. Pasămite închipuirea lui era o umbră a realităţii, dar, în timp ce visul pusese capăt pasiunii îndrăgostitului, umbra banilor n-o putea elibera pe curtezană de dorinţa ei pentru câştig." (Plutarh, Demetrius XXVII, Judecata lui Bocchoris)Povestea de azi e o poveste... exotică. Egipteană. Arabă, poate. O poveste din lumea Prinţului Salaadin, a Fatimizilor, a Umayyazilor, a Copţilor. Într-un fel, aţi auzit-o de multe ori. De atât de multe ori încât, pe undeva, poate că s-a demonetizat. De la Lordul Carnarvon la Contele Pirenne şi, mai recent, la Bob Brier, abonat la posturile de televiziune specializate în seriale cu mumii şi piramide jefuite, istoria Egiptului se schimbă mereu. De ce? Pentru că probabil că puţine spaţii mai au această capacitate inexplicabilă de a genera, perpetuu, mister şi poveste, de a face să dănţuiască, în minţile atâtor călători, arheologi sau îndrăgostiţi anonimi, umbra şi realitatea unui tărâm care-şi tot spune şi respune istoriile. Istoria. Povestea. De aceea, povestea mea, povestea... exotică, arabă, egipteană, poate, de azi e una pe care am să încerc să v-o spun fără lotuşi, fără Kheops, Khephren şi Mikerinos, fără Ptolemei şi fără lumina pârjolitoare a lui Ra.
Prima mea întâlnire cu Egiptul s-a produs în copilărie, când m-am îndrăgostit iremediabil de coperta lucioasă a unui album. Se numea L'Egypte en couleurs. În fapt, o carte pentru copii. Am iubit-o foarte mult. O am şi azi, lipită pe unde-au zdrenţuit-o timpul şi degetele mele repezite să dea pagina. Despre prinţesa cu ochi migdalaţi şi veşminte de aur de pe copertă, am crezut mult timp că este Cleopatra. Au trecut ani până să aflu că numele ei era Nefertari, care, în arabă, înseamnă "Cea frumoasă a sosit".
Povestea spune (da, întotdeauna e o poveste) că Nefertari, cea care nu era de viţă aleasă, a fost iubita şi, mai apoi, soţia lui Ramses al II-lea. Ea, cea mai frumoasă femeie a antichităţii (tot povestea spune asta şi cine-aş fi eu, să nu mă las în voia ei), celebră pentru veşmintele ei străvezii, părul negru şi cârlionţat, degetele lungi şi cerceii enormi care îi scoteau în evidenţă ochii negri, imenşi, pare a fi una din victimele istoriei. Numele ei a predispus-o la confuzii, aşa încât nu puţini sunt cei care, gândindu-se la ea, gratulează o altă frumuseţe a acelor timpuri, pe Nefertiti, soţia lui Akhenaton, faraonul diform şi eretic, autorul celei mai mari revoluţii religioase din istoria Egiptului: desfiinţarea cultului lui Amon. Frumoasa de la Berlin, cum o numesc arheologii, gândindu-se la cel mai cunoscut bust al reginei, aflat astăzi în capitala Germaniei, e vestită nu atât pentru desăvârşirea obrazului ei, cât mai ales pentru iubirea pe care i-o purta faraonul, cel care o numea "stăpâna cea frumoasă a palatului, împodobită cu pene, stăpâna fericirii şi a favorurilor, la auzul vocii căreia regele freamătă de plăcere, iubita lui, stăpâna celor două ţări, Nefertiti, fie viaţa ei veşnică". Despre Nefertiti a scris Naghib Mahfuz, poate cel mai cunoscut autor egiptean şi unicul nobelizat. Povestea ei, a celei frumoase, şi a faraonului Akhenaton, cel mai slut şi mai luminat din câţi a cunoscut ţara Nilului, e un paradox care încă atrage. Se pare că s-au iubit cu patimă, au zămislit fiice pe care le-au jelit când s-au stins, şi-au fost fideli până când ea, Nefertiti, a plecat scânteietoare ca orice femeie înşelată din palatul soţului ei. În cartea lui Mahfuz, Akhenaton, cel ce sălăşluieşte în lumină, faraonul, înnebunit de durere şi paralizat de orgoliu, cam ca orice soţ îndrăgostit, se repede cu furie asupra bustului de ghips al lui Nefertiti şi îi scoate ochiul drept, ca pedeapsă, pentru ca apoi, îndurerat de propria-i faptă, să i-l sărute, printre lacrimi, pe cel stâng. E şi asta o poveste atipică. Arabă. Îmbrăcată, ca toate poveştile... exotice, în straiul străveziu al visului şi al realităţii.
Numai că nu asta e povestea pe care vroiam să v-o spun. În povestea mea nu se arată Amon. Şi nici Isis, Hathor, Nut sau Horus. Se arată o altă zeitate. Una care-mi place mie. Mi-a plăcut dintotdeauna. Mi-a plăcut de pe vremea când, în imaginaţia mea, Nefertari şi Nefertiti împărţeau acelaşi chip şi le chema, pe amândouă. "Cleopatra".
E o zeiţă copil. Mică şi, parcă, neînsemnată, cu mâini şi picioare minuscule. Numele ei este Maat şi e stăpâna dreptăţii şi a adevărului. Ciudat, nu-i aşa? Poate că, ştiind dinainte peste ce cârmuieşte, aţi fi tentaţi să v-o imaginaţi regală şi impunătoare. Nu e deloc. E, însă, mai puternică decât Horus, zeul şoim, sau decât Sobek, crocodilul.
Maat poartă pe cap o imensă pană albă, aproape imponderabilă. Se spune că, la moarte, sufletul celui trecut în nefiinţă e aşezat pe un talger al balanţei, iar pana lui Maat pe celălalt. Dacă sufletul e mai greu decât pana, nemurirea îi e pe veci refuzată.
Zeiţa copil, atât de fragilă, e stăpână asupra vieţii de după moarte, crudă şi dreaptă, neclintită, enormă în puterea ei, în ciuda chipului tânăr şi a trupului neîmplinit. E şi ea un paradox. Atât de propriu culturii acesteia bizare, dominate de contraste.
Mie, în copilărie, nu-mi plăcea pentru simbolistica asta subtilă şi, cumva, tipică pentru adevărurile egiptene, mai mereu duale. Îmi plăcea pentru că era frumoasă. Pentru că mă fascina pana ei albă. Pentru că era copil, ca mine, călătoare într-o lume de poveşti.
Cea mai cunoscută hieroglifă egipteană e ankh-ul, semnul vieţii şi al morţii, al binelui şi al răului, al speranţei şi al disperării. E semnul dublului. El reuneşte diferenţele, aşa cum o face şi Egiptul, veşnic prins între Nil şi deşert. Poate că tocmai de-aceea e exotic. Cine ştie...
Azi, când adevărurile mele au crescut până când au devenit cu mult mai complicate ca o imponderabilă pană albă, locul de unde venea povestea s-a schimbat şi el, încât acum îmi e greu să spun dacă nu cumva Nefertiti a fost, într-adevăr, una şi aceeaşi persoană cu faraonul Smenkkhare, dacă cel care a pus la cale moartea lui Toutankhamon nu a fost, într-adevăr, vizirul Ay, sau care e adevărata semnificaţie a stelei de la Hermopolis.
Accept acest continuu joc al adevărurilor dezavuate pentru că... aşa e Egiptul. Ascuns. Niciuna din poveştile sale nu e ceea ce pare. Aşa cum Cleopatra copilăriei mele, cea care purta uraeus-ul, diadema cu şarpe, nu era Cleopatra...
Dacă ar încăpea într-o carte, colţul acesta înşelător de lume ne-ar învăţa, cu siguranţă, plăcerea de a reciti. Istoria lui se rescrie în fiecare zi altfel... Rămâne măreţia, care se scurge alene, veac după veac, sub privirea de neclintit a Sfinxului.
Poate că aşa sunt toate legendele, egiptene sau nu. Clare în aparenţă, dar complicate în fond. Aşa, ca două regine frumoase. Le ştim... şi nu le ştim.
Şi e adevărat că v-am promis o poveste fără Kheops, Khephren şi Mikerinos, dar nimic nu mă împiedică să vă spun una cu Khufu, Khafra şi Menkaura...