Capitale

Perioada modernă a consemnat strămutarea câtorva capitale de stat. Acest lucru s-a întâmplat mai cu seamă în ţări unde istoria sau economia "în curs de dezvoltare" se aflau la originea unei insatisfacţii faţă de vechile centre ale puterii statale. Cel mai celebru caz este cel al oraşului Brasilia, o "pasăre" crucificată pe sol de Lucio Costa şi populată cu edificii de comunistul Oscar Niemeyer. Astăzi nonagenar, celebrul arhitect nu îşi reneagă nici o clipă idealurile de stânga extremă care au fundat arhitectura capitalei noi braziliene. Aceste idealuri însă, netraduse în realitate, au făcut ca oraşul să nu funcţioneze viabil. El rămâne, după aproape jumătate de secol de la instituire, o machetă gigantică, însufleţită cu forţa de puterea de stat. Similitudinea cu imaginea acelei păsări Archeopterix conservate în turbă cu aripile întinse este izbitoare atunci când priveşti planul lui Costa. Este suficient să-l compari cu oraşele vii ale Braziliei spre a înţelege de ce urbanismul modern, lăsat singur, ar intra în colaps de îndată ce forţa statală care l-a impus nu l-ar mai gestiona.

Modelul? Le Corbusier şi al său urbanism raţionalist. De altfel, oraşul Chandigarh din India post-colonială, pe care Le Corbusier l-a construit de asemenea din nimic, prezintă riguros aceleaşi carenţe ca şi Brasilia. Oraşul fu proiectat astfel încât "capul" administrativ al statului - care în orice oraş tradiţional coincide cu omphalos-ul său, aflându-se aşadar exact în centru - să părăsească acea situare deloc "originală". Aşezat pe sol, capul se află, ca la organismele evoluate, la una dintre extremităţi. Dar traducerea acestei metafore vii în plan urbanistic a produs dezastre. Pentru a funcţiona, capul oraşului trebuie să coincidă cu buricul său. Ceea ce în lumea vie ar părea un monstru, este regulă elementară în lumea edificată.

De unde această nemulţumire modernă faţă de oraşele-capitală vechi? Ea survine pe fondul insatisfacţiei mai ample legate de oraşul moştenit, cu straturile sale rămase în stare incompletă. Această dezîncântare s-a tradus în intervenţiile antebelice asupra a chiar inimii "corupte" a oraşelor europene. Cea mai mare parte a acestor rescrieri urbanistice s-au petrecut în statele totalitare, ale căror lideri sunt prin tradiţie asociaţi cu facerea şi dez-facerea de oraşe nemulţumitoare pentru ego-ul lor sau pentru retorica ideologică pe care o patronează. Probabil este prea departe să invocăm Epoca Luminilor aici, dar cu siguranţă obsesia de a face din ţesutul urban un ce "logic", adică lipsit de ambiguitate este revendicabilă de aici, iar Washington DC este produsul luminos al acestei logici, iar Paris-ul hausmannian - unul târziu. Valul a bătut şi peste Bucureşti, dar cu oarece înmuiere a prinţipiilor, luate lejer la porţile Orientului.

Dar mutările esenţiale se produc în Italia anilor '20 şi '30, pentru ca apoi să fie preluate şi de celelalte state totalitare ale vremii. Italia stă sus în top în ceea ce priveşte atât experimentele cu oraşele medievale, cât şi acelea cu oraşe cu totul noi, în peninsulă ca şi în "imperiul" fascist. Brescia este un astfel de exemplu. Centrul medieval a fost desfiinţat şi înlocuit de Piacentini cu o piaţă civică amplă, în care edificiile puterii statale (primăria, sediul partidului, sediul poştei) stau alături de însemnele puterii economice (banca). Din oraşele noi ale vremii ne rămân mai degrabă experimentele legate de modernizarea diferitelor programe (bisericile din Aprilia sau EUR, Colosseum-ul pătrat din EUR etc.) decât propunerile urbane propriu zise, care, precum în cazul EUR, sunt considerate până astăzi "utopice şi reacţionare... propunând o monumentalitate care era în divorţ total faţă de realitatea socială" (K.Frampton).

Au urmat curând planurile pentru Moscova şi - iată! - Bucureşti (1935), apoi Berlin (1936). Istoria rescrierii capitalelor era abia la început.

Era evident că alegerea Bucureştilor drept capitală a României de după unirea mică va fi, în timp, motiv de zâzanie. Iaşii erau, cultural cel puţin, mai îndreptăţiţi să primească acest statut. De altfel, erau motive de instabilitate chiar şi în ce priveşte alte două cetăţi medievale: Târgoviştea şi, respectiv, Suceava puteau solicita cu mai multă îndreptăţire stat de capitală. Prima, cetatea de scaun a Valahiei, va fi de altfel în vizorul lui Ceauşescu pentru strămutarea capitalei politice din oraşul prăfos şi instabil de pe Dâmboviţa. Preparativele începuseră, pentru ca, apoi, fixaţia dezvoltată de cuplul dictatorial pentru rescrierea din temelii a Bucureştilor să capete acele aspecte patologice de care şi astăzi boborul este încântat, iară aleşii săi, mândri: Casa Republicii şi Victoria Socialismului. Aţi auzit cu siguranţă în ultima vreme cereri ale unor parlamentari obscuri de a disemina instituţiile supreme ale statului în teritoriu în felul în care a împrăştiat Ceauşescu industria, pe orice alt criteriu decât cel economic. Adevărul este că, teoretic, strămutarea pare posibilă: Internetul asigură legături instantanee ce nu mai impun proximitatea fizică. Dar, cu toate acestea, cineva să se gândească şi la ministrul pentru relaţia cu Parlamentul, care ar deveni navetist prin chiar natura slujbei.

Toate aceste baloane de săpun aruncate din vreme în vreme vorbesc despre instabilitatea poziţiei capitale a Bucureştilor. Bucureştii nu au nici o raţiune logică pentru existenţă urbană. După dispariţia Codrului Vlăsiei, clima şi solul şi-au vădit neputinţa. Terenul e nesigur şi dizolvă parcă orice efort de ordonare care i se aplică. Vremea e proastă mai tot timpul anului. Oraşul se sufocă, iar refacerea lui, pe care nici unul dintre guvernele post-decembriste nu o doreşte, nu ştie cum să o facă şi / sau o împiedică sistematic, costă câteva zeci de miliarde de dolari. Sumele sunt peste putinţă de asigurat din forţe proprii. A atrage investitori? Trebuie gesturi mai solide decât pârjolirea a ceea ce s-a făcut anterior, tactică practicată astăzi cel puţin în ceea ce priveşte proiectul Bucureşti 2000. Geografic, capitala României este nedrept amplasată în raport cu celelalte provincii istorice ale ţării, mai cu seamă în raport cu Transilvania. Lucrul acesta nu este în principiu un impediment: sudul Franţei răsuflă uşurată de povara prezenţei îndepărtate a Parisului, iar Washington DC este amplasat excentric, atât la propriu, cât şi la figurat, în raport cu restul SUA.

După 1918, par să fi existat tentaţii de a strămuta în Transilvania capitala ţării celei mari, cel puţin în oraşul încoronării - Alba Iulia - dacă nu chiar la Cluj. Tema Albei Iulii a irigat discursul naţionalist până bine chiar după 1989. O "ancorare" suplimentară a Transilvaniei prin prezenţa capitalei acolo reprezenta şi o ascundere în arcul Carpaţilor în raport cu pericolul bolşevic. Dar Budapesta este mai aproape de Timişoara şi de Cluj decât capitala ţării de care, din ce în ce mai neconvins, aparţin.

Braşovului îi lipseşte doar acest aeroport internaţional şi o autostradă europeană pentru a putea râvni la un statut de metropolă cu potenţial de centru administrativ al ţării. Recentele discuţii cu privire la aeroportul local, refuzat de ministerul de resort, sugerează atât existenţa intenţiilor, cât şi refuzul de a le da curs. Desigur, nu ar fi vorba despre "capitalizarea" actualului oraş, ci, mai plauzibil, despre construirea unei urbe capitale la periferie, aflată cu cetatea de sub poalele Tâmpei în aceeaşi relaţie ca aceea dintre EUR şi Roma. Ce avantaje are Braşovul? Cel mai important este acela al prezenţei în chiar centrul "de greutate" al ţării. Nici una dintre provincii, nici unul dintre oraşe importante nu va mai fi privilegiat. În fine, este argumentul financiar. Mai puţin de jumătate din suma estimată pentru proiectul Bucureşti 2000 (îngheţat fără urme de speranţă la începutul lui... 2001) pentru refacerea a tot ceea ce a distrus comunismul este necesară pentru strămutarea capitalei administrative.