Dicţionar - Biserică

din Lat. Basilica. În Fr. église, Eng. church, Germ Kirche

Denumire autohtonă a lăcaşului de cult creştin. Cuvântul în română, ca şi lăcaşul de cult propriu zis, derivă din bazilică. În funcţie de forma interioară, Biserica se împarte în spaţii dezvoltate pe axa lungă, orientată, a spaţiului, (hale sau bazilici, cu una, trei sau cinci nave, cu o absidă la răsărit sau, ca la Sfânta Sofia constantinopolitană, cu două abside la extremităţi); spaţii cruciforme şi spaţii centrale. Presiunea ritualului dar şi cea simbolică, a formei crucii, a dus în vest la apariţia transeptelor şi, mai cu seamă în răsăritul dintre Marea Schismă şi căderea Constantinopolelui, la apariţia spaţiilor de tip triconc sau treflat (în care absida altarului este însoţită de abside laterale la naos, la miazăzi şi la miazănoapte, respectiv crucea greacă înscrisă (braţele planului cruciform sunt egale şi acoperite de un sofisticat sistem de bolţi în cruce şi cupolete, surmontat de o cupolă.

O altă clasificare posibilă a Bisericii este cea cu privire la tipul de utilizare: de mănăstire, (sau abaţială, în vest), sub specia căreia regăsim şi paraclisul; de parohie (care slujeşte unei comunităţi structurate pe criteriul proximităţii geografice, administrative sau, în Occident, colegiilor de canonici sau ale ordinelor laice), de pelerinaj, votivă sau comemorativă.

Mult mai interesant decât arhitectura sa exterioară este spaţiul interior al Bisericii, a cărui utilizare se bazează pe o succesiune de interdicţii de acces sau indicaţii de aşezare cardinală. În Biserica ortodoxă, cea mai canonic organizată din acest punct de vedere dintre toate lăcaşurile cultice de denominaţie creştină, aceste tabù-uri au şi formă fizică. Spre pildă, pornind de la vest către est, caracterul public al spaţiului devine din ce în ce mai privat, mai puţin accesibil şi mai semnificativ în ordine simbolică. Pentru Sf. Maxim Mărturisitorul, fiecare spaţiu al bisericii era cer pentru celălalt, dinaintea sa. De asemenea, pentru acelaşi autor, naosul era hieration (altar) în potenţă, în vreme ce hieration-ul (altarul) era naos în act. Din exonartex (pronaos), la trecerea înspre nartex (naos) şi, în fine, către altar se interpun pereţi, arcade, sau, cel mai important, iconostasul (sau tâmpla), cel care separă fizic şi simbolic naos-ul de altar. Interdicţiile de acces în feluritele spaţii interioare ale bisericii sunt din ce în ce mai exacte, pe măsură ce se parcurge spaţiul către răsărit: întâi, se separă cei botezaţi de cei nebotezaţi, apoi cei consideraţi impuri rămân în pronaos; apoi, în naosul Bisericii ortodoxe, femeile se separă de bărbaţi şi, în fine, în ce priveşte accesul în altar, oficianţii se separă de restul adunării. În interiorul naos-ului, în biserica ortodoxă, femeile ocupă spaţiul din stânga intrării (la nord), în vreme ce bărbaţii se aşează la dreapta intrării (la sud). La botez, copiii de sex masculin sunt închinaţi, totuşi, în altar, iar la sfinţirea lăcaşului de cult intră în altar toţi participanţii la ceremonie.

Biserica este consacrată, prin câteva ceremonii succesive, drept spaţiu sacru. Astfel, la început se consacră locul amplasării altarului, mai precis a piciorului mesei din altar. Apoi, la terminarea edificiului, se depun în piciorul mesei fragmente de moaşte de sfinţi, poate de la cei cărora le este dedicat lăcaşul de cult, acolo unde acest lucru este posibil, care se sigilează dimpreună cu hrisovul de întemeiere şi sfinţire. Masa se purifică şi se îmbracă, împodobindu-se, la colţuri, cu sigiliile celor patru evanghelişti şi cu sfântul antimis, sau aer (îmbrăcăminte liturgică împodobită prin pictare sau broderie). Lăcaşul de cult se sfinţeşte, apoi, în întregime de către arhiereu, atât la interior, cât şi la exterior. Aceeaşi slujbă de consacrare se repetă de câte ori lăcaşul de cult este restaurat sau modificat. Tabù-urile, purificarea continuă a spaţiului şi ritmicitatea performării ritualurilor religioase sunt, mai mult decât forma exterioară şi arhitectura, trăsături definitorii ale Bisericii.

Biserica este orientată spaţial, adică stă cu altarul către răsărit. Toţi vectorii de privire a participanţilor la liturghie sunt, astfel, îndreptaţi către sursa (cardinală şi simbolică) a celei de-a doua veniri. O a doua îndreptare a spaţiului bisericii este în sus, pe axa calitativă a spaţiului. Acest lucru este mai cu seamă făcut vizibil în naos, corpul principal al Bisericii, acolo unde rezidă ecclesia în timpul slujbei. Pe axul vertical al naosului, care este coextensiv cu centrul Bisericii, este reprezentat, la ortodocşi, Iisus în ipostaza sa de a-toate-stăpânitor, pantokrator. Aceste două axe simbolice şi de privire structurează spaţiul Bisericii, organizându-i, astfel, şi arhitectura. Dacă privim la Westminster Abbey, de la Londra, observăm cum dezvoltarea edificiului s-a făcut înspre est, prin adăugarea de noi extensii spaţiale succesivelor altare. Apoi, turlele şi cupolele sunt cele care marchează, deopotrivă la interior şi la exterior, axa verticală a Bisericii. O contribuţie esenţială la arhitectura lăcaşului de cult creştin adus-o, din acest punct de vedere, arhitectura barocă. Aceasta a încercat să găsească o rezultantă celor două axe de privire structurante ale spaţiului Bisericii, apărând, astfel, turla sau cupola de plan eliptic, care marchează în acelaşi timp şi dezvoltarea pe înălţime, dar şi tinderea către răsărit.

Biserica este o entitate straniu-familiară, împlântată fizic, cel mai frecvent, în miezul comunităţii. Lăcaş al unei religii universale şi pretext de articulare a celei mai elementare unităţi de vecinătate social-viabile (parohia), Biserica este în acelaşi timp:

a) spaţiu sacru, container a "ceea ce este cu totul diferit" (Otto), aşadar al alterităţii radicale;
b) icoană (tridimensională) a zeului şi,
c) din fundalul care le conţine, le expune şi le ierarhizează spaţial, ea însăşi cutie de rezonanţă a semnificaţiei icoanelor sau al statuilor, care, plasate într-un anume loc şi într-o anume ierarhie reciprocă a reprezentărilor, fac vizibilă "povestea" şi "contractul iconografic" (Charles Jencks) al bisericii.
d) spaţiu public (interfaţă între spaţiul public exterior, piaţa sau grădina căreia îi este adosată şi spaţiul public interior, al ecclesiei, al pelerinajului) şi, concomitent,
e) cel mai privat loc cu putinţă: al rugăciunii din faţa icoanei, când cele ale lumii se şterg şi doar intercesiunea rămâne să lucreze; locul intimităţii cu Dumnezeu.
f) Topos privilegiat şi cameră a psihodramei publice şi individuale, intensificator şi gazdă - prin teatralitatea gesturilor performate acolo - ale consumării emoţiilor reprimate;
g) loc al înscenării/ reiterării prin ritual ciclic a faptelor şi personajelor Bibliei;
h) loc arhival, care ţine minte - pentru noi, în locul nostru sau chiar, uneori, în momente de amnezie colectivă, împotriva noastră -, unde ne aducem aminte, prin mărturisire şi, unde suntem de asemenea ţinuţi minte / amintiţi prin pomenire.

Nu este uşor nici să proiectezi, nici să utilizezi un lăcaş de cult creştin, necum să mai pui şi problema rescrierii protocoalelor şi canoanelor prin care el prinde trup şi, utilizat fiind, suflet(e). Probabil, cea mai frecvent pusă întrebare, în anii de după Conciliul Vatican II (în Occidentul catolic) şi, firav, după 1989 (în unele medii din unele ţări ortodoxe răsăritene) este dacă arhitectura Bisericii trebuie să urmeze drumul înnoitor al arhitecturii laice. Conciliul Vatican II a răspuns aggornamento-ului religios cu o dublă modificare a arhitecturii Bisericii. În primul rând, restructurarea spaţiului interior al Bisericii, indiferent de aspectul exterior (altarul adus în centrul congregaţiei, poziţia preotului oficiant cu faţa la congregaţie şi nu la răsărit, accentuarea componentei de spaţiu public a Bisericii, în dauna celui de spaţiu sacru, misterios etc.) şi, în al doilea rând, modernizarea aspectului Bisericii. Mult mai relaxate din punct de vedere canonic, Biserica (neo)protestante şi-au propus să impresioneze în primul rând prin performanţa strict arhitecturală a lăcaşurilor sale de cult, mai cu seamă în spaţiul american. Ortodocşii răsăriteni se pot lăuda, după cezura istorică din 1989, doar cu resuscitarea acestui program arhitectural şi, eventual, cu proliferarea lăcaşurilor de cult în toate comunităţile de unde acestea lipseau şi, eventual, cu mărirea scării respectivelor lăcaşuri de cult. Excesele nu au lipsit, ca în cazul dublării sau înlocuirii unor monumente ale arhitecturii religioase din lemn din Transilvania şi Maramureş cu edificii excesiv-monumentale din beton armat. Cel mai important şi, încă, la ora redactării acestui text, lămuritor pentru stadiul actual al arhitecturii de Bisericii din România este episodul amplasării, conceperii şi edificării (încă indecise în decembrie 2009) Catedralei Patriarhale a BOR (v. catedrală).

Paradoxul - îmbucurător - al arhitecturii creştine, ipostaziată apoteotic de Biserică, este acela că, expresie a unei religii teleologice, ea trebuie fie în acelaşi timp arhaică şi viitoare. Recapitularea inspirată a tradiţiei bimilenare este unul dintre scopurile ei; dar, în acelaşi timp, aşteptarea celei de-a doua veniri face din Biserică un loc orientat nu doar în sensul propriu, cardinal, al termenului, ci şi în sensul său temporal. Investigarea tradiţiei descoperă lucruri suficient de îndepărtate în timp şi de surprinzătoare încât insolitarea să se producă nu în sensul "inventării", ci al re-descoperirii. Insolitarea este un mijloc de a atrage atenţia asupra lucrării logos-ului în lume. Biserica trebuie să fie, arhitectural vorbind, în acelaşi timp o perpetuă recapitulare şi o neostenită investigaţie (experimentală) a tradiţiei creştine. Plasarea în contexte contemporane şi rescrierea acestor elemente localizate în propria tradiţie face din reiterare o bună şcoală de compoziţie, iar din arhitectura rezultată - una "veche, nouă".