Gourmet: Céline, Bulgakov, Cortázar, Rushdie

La început, Bardamu pare să fie o făptură-calamitate: spurcat la gură, pătimaş, anarhist, grandoman. Nu are niciun sfânt (sau poate are, totuşi, câţiva), doar drăcării viscerale pe dinăuntru. Funcţionează şi prin idee, însă nu recurge la aceasta decât după ce îşi epuizează stazele colerice. S-ar putea spune că Louis-Ferdinand Céline are ca actor dominant în Călătorie la capătul nopţii un golan excesiv şi arhetipal: dragostea e infinitul aflat la îndemâna javrelor care se căţelesc, iată una din frazele emise de argoticul Ferdinand Bardamu. Atâta doar că golanul se va dovedi a fi abisal.

Am învăţat enorm, ca scriitor, din capodopera lui Céline: cum să înfrăgezesc o frază, cum să nu mă feresc de temele tari ori chiar de cele riscante (inclusiv scabroase), cum să găsesc liantul între trăirea intensă şi raţiunea seacă ori cum să comit o ironie viguroasă. Nu doar pentru Henry Miller, ci şi pentru mine Louis-Ferdinand Céline a fost un maestru.

Bardamu face din analiza războiului o întreagă lume: de altfel, războiul va fi doar o haltă pe traseul său de pícaro modern, dar o haltă esenţială care concentrează lumea şi pe Dumnezeu (mai exact, lipsa lui Dumnezeu). Din şi prin război învaţă golanul Bardamu ce este absurdul, de ce alienarea poate fi o soluţie fezabilă, în orice caz mai transparentă decât soluţia morţii, şi de ce scârba poate fi şi ea o rezolvare cathartică (pe scara de incendiu). E o apocalipsă belică pe care Bardamu o despică şi o supune unei autopsii, tocmai fiindcă şocul este decisiv: Eşti virgin în Oroare aşa cum eşti în voluptate. Proaspătul dezvirginat într-ale ororii nu este, însă, un silenţios, ci un causeur înveterat, un verbofil încrâncenat. Descrie, ironizează şi mai ales protestează. Gura mentală nu-i tace deloc. Toacă mărunt tot răul, toată sila. Aceasta este specialitatea lui Bardamu, golanul. Şi, spre norocul lui, nu îi lipseşte cinismul autoironic: doar datorită acestuia supravieţuieşte. Cum altfel ar putea fi stârpite puroaiele şi dejecţiile pe care Bardamu le ridică la rangul de materie principală a lumii, în vreme de război? Greaţă, silă, scârbă sunt simţămintele primare şi reacţiile imediate, întrucât contactul agresiv cu moartea nu poate fi decât şocant. Aşa încât sila ar putea fi un soi de exorcism camuflat şi inconştient. Făpturile umane din jurul lui Bardamu sunt percepute, la rândul lor, exclusiv ca jeguri, scârbe, scârnăvii şi împuţiţi, sensul bipedului gânditor fiind topit în magma puroiului cosmic (până când şi caii sunt puroiaţi). Când soldaţii se rătăcesc în noapte, uneori ei îşi regăsesc regimentul după mirosul pestilenţial al dejecţiilor umane şi animaliere. Parola lui Bardamu nu este Sus inima!, aşa cum proclamă în faţa soldaţilor excedaţi de război un colonel grandoman, ci Jos inima! Nu este zadarnică această formulă: inima e călăuzită spre măruntaie, e dusă acolo, în ţinuturile de jos ale împuţiciunii, ale maţelor, fiindcă doar prin maţe mai trăieşte omul trimis la război. Inima şi-a pierdut diferenţa specifică şi a devenit maţ. Între constipaţie, diaree, vomă şi crăpelniţă este definit trupul personajelor din Călătorie la capătul nopţii, prin ochiul lui Bardamu. Trupul este un animal veşnic bolnav şi imund, de aceea, oamenii nu mor pur şi simplu, ci crapă; mai exact, trupul lor în principal (se) crapă. Cât despre moarte, ea rămâne un conţinut decisiv, legat inclusiv de imaginaţie. Iată o frază bardamusiană care mi-a dat destule bătăi de cap: Când n-ai imaginaţie, să mori nu-i mare lucru, dar când ai, e prea de tot. Când n-ai imaginaţie, poţi să mori oricum, dar când o ai, trebuie să mori doar într-un fel anume, care să îţi satisfacă nevoile fantasmale şi să te rotunjească, pentru a compensa chiar actul concret al morţii nedorite. Pe de altă parte, însă, moartea poate fi tocmai scopul unei vieţi de pícaro peregrin prin variate bolgii ale realităţii: ea trebuie să fie o stocare a lucrurilor nemernice din viaţă. Nu în zadar, Bardamu nu spune niciodată a muri, ci a crăpa. Să-l ascultăm, prin urmare: Marea înfrângere, în toate cele, e să uiţi, mai cu seamă ceea ce te-a făcut să crăpi, şi să crăpi fără a înţelege vreodată cât de mare e ticăloşia oamenilor. Când om ajunge la marginea borţii va trebui să nu facem pe şmecherii, dar nici să uităm, va trebui să spunem totul, fără a schimba vreun cuvânt, despre necuprinsa strâmbătate a oamenilor, pe urmă să dăm naibii totul şi să ne mutăm sub iarbă. O roboteala ca asta poate umple o viaţă întreagă.

Ce se găseşte în jurul acestor oameni rătăciţi şi înspăimântaţi de mizeria războiului? Doar noaptea din care Céline şi Bardamu vor construi o uriaşă metaforă pentru spaimă. Noaptea ca alienare. O anti-noapte fără nimic mistic (vezi întunericul luminos din poemele Sfântului Ioan al Crucii). Noaptea ca materie a hăului. Noaptea infinită, bezna atotputernică, noaptea ucigaşă. Din tot întunericul acela păcuros încât ţi se părea că n-ai să-ţi mai poţi vedea braţul dacă-l întindeai ceva mai departe de umăr, nu ştiam decât un lucru, dar asta cu toată certitudinea, şi-anume că purta în el uriaşe, nesfârşite voinţe omicide. Este Noaptea nimănui, impersonală, dar vâscoasă, un No Man's Land impur, dincolo de naştere şi poate chiar dincolo de moarte. Este Cloaca. Nu în zadar, unul din soldaţii din preajma lui Bardamu va emite propoziţia-cheie a romanului, spunând pe şleau: E beznă ca-n cur. Cloaca Maxima, prin urmare. De-abia acum începe să se lămurească sensul călătoriei la capătul nopţii. Nu poţi scăpa de cloacă decât străbătând-o până la capăt. De-abia acum se limpezeşte şi sensul formulei Jos inima! În noaptea războiului ard satele şi pădurile, iar soldaţii se liniştesc în faţa acestui dezastru doar fiindcă inclusiv o lumină bolnavă şi rea (precum aceea a incendiilor) poate stârpi bezna. Rar, noaptea mai conţine o oarecare dimensiune de catifea (moştenită din vremuri antebelice); în general, însă, noaptea e goală şi este golul; bezna e golul lacom care mănâncă tot, mai ales viaţa. În beznă găseşte Bardamu un golan similar lui, care va deveni al doilea personaj-cheie din Călătorie la capătul nopţii, e vorba de Robinson. Un alt călător în beznă.

Războiul se menţine ca turbare şi abator inclusiv perceput din Paris: chiar şi dincolo de tranşee, lumea este putregai şi are conţinuturi sordide. În capitală, Bardamu o întâlneşte pe Lola şi descoperă paradisul corporal, iar lăcomia lui este uriaşă: Drept să fiu, eram un porc pe cinste. Rolul Lolei este, însă, acela de a stârni apetit pentru America, investită fantasmatic ca o aventură anatomico-mistică. Dar Bardamu capotează psihic în Parisul care nu este altceva decât un paravan pentru măcelul ce se desfăşoară dincolo de el. Personajul are un atac de panică, drept care prelungeşte şi distinge sensul războiului în magma unei realităţi continue şi indisolubile. Explicaţia lui este simplă şi profundă pentru un "golan": Cel mai bun lucru pe care-l ai de făcut, nu-i aşa, când te afli pe lumea asta, e să ieşi din ea, nu? Nebun ori ba, înspăimântat ori ba. Închis într-un ospiciu sau azil, pentru verificare şi probă, Bardamu îşi asumă raţional faptul că nu mai vrea să moară, că refuză să fie carne de tun. Franţa i se revelă a fi o patrie de hoituri subpământene sau, cu un cuvânt inexistent dar intuibil, o gunoişte. Noaptea războiului, noaptea Parisului, noaptea Franţei. Ei i se opune trupul care se îndestulează aşa cum poate: bordelurile sau curvele solitare nu sunt niciodată de lepădat. În primul caz, Bardamu emite o sentinţă reducţionistă: E mai greu să renunţi la amor decât la viaţă. Îţi petreci timpul pe lumea asta ucigând şi adorând, şi asta laolaltă. În al doilea caz, curvele de uzură îşi au rostul lor: curvăsăria, la urma urmei, e ca piperul într-un sos bun, e indispensabilă şi leagă. Drept care pasiunea lui Bardamu, ca azilant la spitalul psihiatric, sunt micile bordeluri improvizate din jur şi teatrele de uz minim. Aici o întâlneşte pe Musyne. Lumea tot nu s-a schimbat, însă, şi ceea ce Bardamu numeşte a fi drumul putrezirii continuă să funcţioneze. Autoironia îl face pe acest pícaro pierzător al sorţii să conchidă mucalit, fără să-şi piardă nădejdea (întrucât nu a avut-o niciodată): Eram încornorat în toate privinţele şi de toată lumea, de femei, de bani şi de idei.

Făpturile au duhoare inclusiv la Paris, iar Bardamu se simte el însuşi contaminat de lumea putrefactă, drept care emite o ars vivendi (poetica) relativ mântuitoare: La urma urmei, de ce n-ar fi cu putinţă la fel de multă artă în urâţenie, pe cât şi-n frumuseţe? În ciuda felului în care are apetit pentru detectarea cosmosului pestilent, Bardamu este un perpetuu îndrăgostit - Lola, Musyne şi vor mai urma - moment în care erupe una din propoziţiile de carieră ale lui Céline şi ale personajului său central: Dragostea e ca alcoolul. Mutat într-un bastion-spital de recuperare, percepţia eroului nu se modifică: moartea concretă şi moartea administrativă sunt aici şi acum, făpturile sunt javre, spitalul este un ţarc bălos, indivizii sunt alcătuiţi exclusiv din murdărie psihică şi morală. Excremenţialul este prezent în principal prin umanitatea la senectute de la spital, bătrânii fiind consacraţi ca saci de rămăşiţe şi orduri. Bardamu ridică sau coboară spitalul la rangul de Cloacă, unde realitatea medicală este un pretext pentru a fi deversate lături şi miasme. Infirmierele (ca femei sănătoase şi frumoase) nu compensează această lume putridă, ci o înrăiesc, prilej pentru Bardamu de a critica ostentativ femeile aflate la vârsta sexualităţii ardente: Hotărât lucru, războiul stârneşte ovarele [...]. Femeile nu sunt abordabile fizic decât dacă bărbaţii au rangul, fie şi doar fantasmal, de eroi: or, Bardamu este un golan indezirabil, nu un erou, de aici neşansa lui corporală şi inaccesibilitatea femeilor pe care le doreşte. În lumea de javre (dinăuntrul şi dinafara spitalului), personajul găseşte până la urmă soluţia tranzitorie: minciuna, emfaza, hiperbola. Golanul îşi construieşte o crustă de erou pe care o exaltă, devenind astfel seducător. Învaţă toate tehnicile retorice ale seducţiei de la un alt spitalizat şi farseur stahanovist - Branledore. Triumful durează, însă, puţin, întrucât noaptea e mereu aproape, constantă, vidă, noroioasă, iar făpturile omeneşti continuă să fie placide, nemernice, pizmaşe, repulsive, meschine. S-ar zice că sfârşitul lumii s-a înşurubat de multă vreme, atâta doar că nimeni nu l-a decorat şi pus pe piedestal.

Eliberat din spital, pícaro-ul Bardamu îşi găseşte slujbă în Africa: dar călătoria lui dinspre Europa spre continentul negru nu este altceva decât o purulenţă agresivă. Personajul călătoreşte, după cum admite el însuşi, spre zeama Africii... Corabia se preschimbă într-o etuvă, transpiraţia devine sânge sticlos şi violent, lumea se destramă în şi prin alcool. Omul alb nu este cu nimic mai presus de animal, dimpotrivă, se dovedeşte a fi un instinctual pestilenţial, redus la o condiţie de moluscă strivită. Colcăiala imundă este felul său de a vieţui, lăsând în urmă doar dejecţii alarmante: bălţile puţind greoi, crabii, hoitul şi căcatul. Masculi păroşi, cu predispoziţie spre vomă şi alte sunete detestabile ale gâtlejului, inşi deterioraţi şi viermănoşi, călători stricaţi, saci de larve, toţi aceştia intenţionează să facă din Bardamu un ţap ispăşitor al călătoriei infernale, întrucât principala lor condiţie este abrutizarea. Există în Călătorie spre capătul nopţii un registru scatologic demonstrativ şi obstinat, dus la extrem, prin care Céline construieşte din romanul său o mare parabolă urât-mirositoare despre extincţia microcosmică. Dar personajul găseşte spectacolul cathartic care să-l salveze de la linşaj: linguşeala retorică, flatarea vanităţii agresorilor. El înscenează tirade şi baliverne, înţelegând că noaptea este preferabilă zemuirii creierelor şi trupurilor. Apoi un barcagiu negru îl transferă de pe vapor pe continentul african: Styxul a fost trecut, dar dincolo, oare, ce se află? Desigur, tot noaptea. Poate, însă, că ar putea fi o noapte uterină, regestantă! Nu este greu de ghicit că Louis-Ferdinand Céline pune în discuţie, la nivel de simboluri şi trasee iniţiatice, chiar coborârea în infern, dar nu într-unul singur, ci în toate infernurile posibile, de la Hades la cel creştin etc. Bardamu trebuie iniţiat în toate nuanţele de descensus ad inferos, într-un infern heterogen şi multiform, catabaza lui neputând fi decât proteică. Este, probabil, sensul esenţial al acestui roman care nici până în zilele noastre nu şi-a pierdut prospeţimea şi vigoarea.

Viaţa africană, pe mal, este marcată de paludism şi isterie, făpturile umane au devenit fierturi umane, oamenii sunt larve şi au sudori porcine, doar noaptea oferă oarecare răgaz, atunci când nu este ea însăşi infestată de insecte. Albii sunt stârpituri şi viitoare hoituri, dezagregrarea este programatică. Noaptea se aude şi se simte cu tobe şi fierbinţeală, ziua este cazan clocotitor. Bardamu este angajatul Companiei Porduriere: nu-i deloc greu de ghicit cuvântul-cheie care stă la baza respectivei companii - ordura.

Colcăiala şi asfixia sunt permanente pe teritoriul african, astfel încât ele devin locuri comune. Bardamu este într-atât de obişnuit cu mizeria, încât are apetit antiseptic moştenit din lunga şi violenta sa sălăşluire prin spitale. Colonia de albi din Fort-Gono este dominată de febră şi moleşeală, femeile sângerează continuu din pricina căldurii toride, copiii au dizenterie, păduchii şi muştele abundă. Forţa descriptivă a lui Céline este progresivă şi neostoită, fiindcă ambiţia sa este aceea de a trasa o uriaşă hartă scatologică a lumii. Bardamu intuieşte că s-ar putea să fi ajuns la punctul cel mai de jos al infernului, drept care îşi propune să se îmbolnăvească benevol, să putrezească relativ şi să fie repatriat. Pentru acest lucru, are, însă, nevoie de strategii. Oamenii au devenit viermi, iar jilăveala este condiţia minimală şi maximală în acelaşi timp, doar alcoolul izbutind să o scufunde efemer. Umanitatea albă din Africa este alcătuită exclusiv din impostori şi nemernici care putrezesc de vii, cu trupurile otrăvite de propria lor zeamă. Ţi se făcea şi silă, bucată cu bucată, frază cu frază, mădulare, regrete, globule, totul se pierdea la soare, se topeau în torentul de lumină şi culori, şi pofta şi timpul dimpreună cu ele, totul se ducea naibii. Nu mai rămânea decât teama strălucitoare din aer. Soluţia cathartică nu poate fi decât, mereu şi mereu, scârba. Dar călătoria pe Styxul african nu s-a încheiat încă: escala la Topo este pentru Bardamu un prilej de a pluti în duhoarea unei lumi care nu s-a săturat să se dezintegreze, continuând să o facă la nesfârşit.

Sinonimele lumii în descompunere sunt neîndestulătoare pentru Bardamu şi pentru inventatorul său, Céline, şi este de mirare (şi, implicit, de admirat) acest corn al abundenţei din care autorul extrage mereu şi mereu anti-deliciile şi urâţenia realităţii. Africa este o sub-lume: apa de băut e clocită şi noroioasă, carnea e buboasă prin excelenţă, propria gură ajunge să semene cu un iad. Drumul continuă, însă, dar nu cu vaporul, ci cu piroga pe fluviul Congo, printre vârtejuri: parcă ar fi Odiseea purulentă şi miasmatică, unde Ulise a devenit un ins din scârnă. Apoi vine rândul pădurii să se năpustească asupra lui Bardamu. Predecesorul său, nimeni altul decât Robinson, cel întâlnit odinioară în noaptea războiului, îi descrie iadul pădurii tropicale: friguri, diaree, hiene insolente care adulmecă viitoarele hoituri, umanitatea neagră degenerată, insectele înfipte în carne, omizile băloase asediind coliba oricum delabrată. Până când şi apusurile sunt aici nişte uriaşe asasinate ale soarelui. Apoi vine noaptea. De data aceasta este noaptea sălbăticiei. Iar noaptea cu toţi monştrii ei îşi începea atunci sarabanda, cu miile şi miile ei de zgomote şi orăcăieli. Pădurea nu aşteptă decât semnalul lor ca să înceapă să tremure, să şuiere, să mugească din adâncuri. [...] Arbori întregi ticsiţi de crăpelniţe vii, de erecţii mutilate, de oroare. Ziua, soarele este asasinul predilect care comite apoplexia zenitului. Dar Bardamu nu rezistă nici măcar o zi în torpoarea acestei apocalipse neteoretizate, ci ajunge la capătul propriului său trup, topit în vomă, frisoane, lehamite, îndobitocire, peste care se adaugă năclăiala ploii torenţiale şi scufundarea colibei în clisă şi smârc. Doar un incendiu intenţionat ar putea distruge pe veci această lume lichefiată şi abjectă. O Apocalipsă de cremene şi de buzunar! Oare s-a sfârşit totul sau drumul spre iad mai are încă pseudopode? La nivelul romanului din secolul XX nu cred că există o scriere mai consistentă şi profundă decât Călătorie la capătul nopţii în portretizarea stricăciunii umanităţii care piere pre limba ei.