Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Drumul spre Oz

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Ce-am visat pe 20 septembrie


Mihaela Iancu

03.12.2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
20 septembrie 2009

"O vară de-a mea se căsătorea şi mă invitase la nunta ei. Am mers cu un bărbat. Nu ştiu din ce motiv. Sunetul mâinii lui trecute prin barba abia crescută mi se pare grozav de masculin şi lipsit de artificialitate. Iubita lui trebuia să vină ceva mai târziu. Erau o grămadă de fete invitate. Se pare că unele îmi erau rude. Nu vorbisem niciodată cu ele. Nu am făcut-o nici atunci. Eram îmbrăcată într-un deux pieces alb, superb, brodat. Doar sacoul strica totul - mă făcea nespus de matură, aşa credeam. Nu ştiu exact de ce îmi era jenă să-l dau jos. Probabil credeam că umerii goi şi spatele lăsat la vedere ar fi fost prea mult. În picioare aveam pantofi cu botul ascuţit şi tocuri înalte, prea înalte pentru mine. Am stat mult pe holuri. Aşteptam intrarea în sala de recepţie unde urma să luăm masa. Arăta ca o sală de conferinţe. Fiecare invitat avea un număr în dreptul lui. Eu eram numărul 10 şi stăteam prima, pe partea dreaptă, chiar după masa mirilor care lipseau cu desăvârşire. La masa mea nu era decât o fată în roşu care îşi ducea mereu mâinile la ceafă, se întindea şi căsca cu poftă. Între timp, venise şi iubita bărbatului cu care eram eu. Nu vorbisem nimic cu el pe hol. El stătuse cu mâinile pe lângă corp, eu cu ele unite în faţă. Nu vorbeam cu nimeni nici acum. Eram sigură că se vor aşeza amândoi mai în spate. S-au pus chiar în faţa mea. Din când în când se sărutau, iar el fredona nu ştiu ce melodie. Uneori, bucăţile lente de muzică seamănă cu feliile de pâine pe care nu termini niciodată de întins untul.

Lângă mine, pe masa goală acoperită de o faţă albă, stăteau câteva inele de diferite mărimi şi modele. Fiecare fată trebuia să-şi aleagă unul. Era un soi de tradiţie. Eu nu am făcut-o, m-am ridicat de la masă cu pretextul că merg la baie. Am găsit acolo o oglindă lungă, care mă cuprindea pe de-a-ntregul. M-am pus în dreptul ei, mi-am dat sacoul jos. Mi s-a părut că semăn cu o femeie. Părul meu lung era tuns până la baza gâtului, avea un volum teribil, imposibil de redus, dar mai grav era că părea format dintr-o mie de smocuri de aţe groase, în tot soiul de culori. Aveam o şapcă pe cap la care am renunţat până la urmă. Am încercat să micşorez volumul. Nu a mers. Am încercat să-mi fac o cărare pe o parte. Una pe mijloc mi se părea că m-ar fi făcut să arăt ca o toantă. Ieşeau fire de aţă negre, albe şi verzi. Dacă schimbam cărarea în cealaltă parte, firele deveneau roşii sau albe toate, mult mai subţiri. Într-un final m-am resemnat şi am intrat în toaletă. În cabină am dat peste un pat mare pe care stăteau câteva invitate de la nuntă şi bunica Frusina, chircită. Îi era rău. A deschis gura şi mi-a arătat sub limbă o bucată de carne albă, crescută sub alta roşie. Mi-a spus că o doare, că aşa e cancerul. S-a ridicat apoi şi s-a aşezat de-a curmezişul în pat. Mi-a spus că îi e frig şi că are dureri la spate. Am plecat să iau o pătură din sala de mese."

E tot ce mi-am amintit.

Dimineţile sunt istovitoare. Somnul nu mi se pare deloc a fi ceva odihnitor, un moment recuperator, curativ. Mă trezesc în fiecare zi muncită, cu buzele cusute şi pleoapele lipicioase. Mă scurg pe marginea patului, îmi vâr tălpile din pături în papuci şi mă îndrept înainte, spre baie. În oglindă văd pielea obosită, dungi pe obraz, cearcăne care se lăfăie sub ochi roşi, alungiţi. Iar acolo, invariabil, mă întreb ce am visat şi decid dacă merită să continui ceva sau forţez trezirea. Ştiu ce e de plăcut într-o zi la vreo trei ore după ce mă dezmeticesc din somn. Primul contact cu lumina e greu, e o senzaţie de plumb pe care am impresia că nu e pot contrabalansa cu nimic. Mi-e frig oricât de cald ar fi. Deschid ochii noaptea doar cât să trag cu privirea către geam, să verific că mai am timp să fac visele inteligibile, rememorabile, umile. Nu vreau să mă las în ele nici în somn. Controlez ziua, noaptea nu le pot lăsa de capul lor. Şi am senzaţia că exact asta se întâmplă. Că-şi râd de mine câtă vreme pierd starea de veghe şi apoi au grijă să şteargă orice urmă. Mă simt trădată, furată, lăsată în afară. În propria mea minte. Când îmi scriu visele cel mai greu rezist tentaţiei de a le modifica. Să fac dintr-un detaliu urât şi trist unul de reverie. Să fac apoi din unul incomplet, unul mai bogat, să schimb nume, să neg, să bag sub preş scăpări. În fiecare seara mă culc cu un singur gând. Să oblig visele să curgă cum vreau eu, să le schimb, să le recuperez dimineaţa. De cele mai multe ori e doar o amăgire, tot ce reuşesc să încropesc e un trailer prelungit. Să recuperez detalii din vis e un privilegiu rar, aşa cum la fel de greu este să-mi amintesc în două zile consecutive ce am visat. Sunt frânturi peste care nu mai pot reveni. Nu pot adăuga sau şterge nimic dacă vreau să păstrez onestitatea până la capăt. Pariul e cât de multe cioburi reuşesc să unesc atunci, a doua zi după. E un lucru pentru care amânarea înseamnă pierdere irecuperabilă.


Caut un colecţionar care încearcă reconstituirea constantă a viselor. Dacă sunteţi unul sau cunoaşteţi pe cineva pasionat de asta, m-aş bucura să-mi daţi de ştire.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer