Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Drumul spre Oz

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Cum trăieşte o păpuşă


Mihaela Iancu

10.12.2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Se aşază în spatele mesei şi aruncă câteva priviri în foile din faţă. Scaunele din sală au fost ocupate cu oameni de toate vârstele. Încăperea e destul de mică, îmbrăcată într-o pânză neagră care îi reduce parcă şi mai mult dimensiunile. Câteva reflectoare o împrejmuiesc pe laturi. O lumină galbenă, bolnavă, îi luminează faţa. N-are de ales, workshopul de la Teatrul Ţăndărică trebuie să înceapă:
- Pentru aceia dintre dumneavoastră care nu mă cunosc, numele meu e Ionuţ Brancu şi sunt păpuşar. Când predau la şcoală îi întreb pe studenţi ce aşteaptă de la mine. Ce aşteptaţi de la mine?
Nimeni nu scoate vreun sunet.
- Poate virtuozitate.
Trec încă patru secunde.
- Mie mi-e foarte greu.

Se sprijină cu o mână de masă, iar cu cealaltă prinde aerul în pumn şi îl eliberează. Aruncă o nouă privire în foi, dar vorbeşte liber.
- Entuziasmul nu e de ajuns. Eu sunt obsedat de rădăcinile expresivităţii păpuşii. Nu am adus nicio păpuşă cu mine. Vreau să merg dincolo de entuziasm. Vorbesc de principiile animaţiei.

Dispare pentru câteva clipe din sală, în spatele unui paravan lateral de unde se întoarce cu un paralelipiped negru şi o sferă albă, ambele din burete. Aşază trunchiul pe verticală, cu o mână şi devine trup. Cu cealaltă mână transformă sfera în cap.
- Păpuşa imită creativ mersul oamenilor, merge în arcuri de cerc, nu ca roboţii, liniar. Roboţii nu sunt interesanţi. Există mişcări principale şi secundare. Putem face jumătate din treabă doar cu mersul.

Corpul spongios se clatină uşor, balansându-şi greutatea pentru un echilibru perfect. Se deplasează de-a lungul mesei, în curbe line. Ionuţ descompune mişcarea ca să fie uşor de urmărit.
- Spuneţi-mi dacă e interesant ce am spus?
Din sală îi răspunde o voce.
- Ar trebui să reacţionăm şi noi?
Restul aplaudă şi izbucnesc în râs.
- Nu ştiu dacă nu sunt plictisitor, spune Ionuţ.
Are o mimică serioasă. Pantalonii şi camaşa purtată pe deaspra lor, în aceeaşi culoare cu decorul, îi ascund corpul, încât ai senzaţia că mâinile şi capul sunt suspendate.
- Depinde cine povesteşte.

Ionuţ înghite un nod. Continuă:
- E extrem de important ca păpuşa să ilustreze gândul care o străbate. O păpuşă e o idee. Da, pentru un personaj uman e mai uşor de reprezentat, dar Fericirea, Vântul, Zâna Prunelor cum arată oare? Înconjoară masa şi se sprijină de una din laturi. Nu ştiu cum să ilustrăm asta. Se poate întâmpla ca regizorul să nu aibă o soluţie şi noi trebuie să umplem cu conţinut. Trebuie să poţi să-i urmăreşti gândul, altfel nu înţelegi ce e cu ea şi...
Se opreşte. Nu-i uşor să vorbeşti o oră unor actori sau studenţi despre cum se mânuieşte o păpuşă. Ce să spui aşa încât să nu pară aroganţă, nici platitudine, să fie interesant, să producă un gând, să se priceapă că ţine de efort dozat corect.
- N-am vrut să arăt eu cum se face şi încerc să conving pe toată lumea că trebuie să facem cu păpuşa ceea ce facem cu orice rol pe care-l jucăm. Să-l asimilăm. Nu se face o jonglerie cu păpuşa. Am văzut actori care o mişcă în mod remarcabil. Câtă vreme însă nu te supui unui gând director, nu e decât jonglerie. Nu vreau...
Lasă privirea în jos, în stânga, în dreapta, oriunde îi permite să nu prelungească contactul cu sala.
- Mă simt jenat să aduc aminte unor oameni de meserie de axa verticală, de centrul de greutate, de păpuşa care vorbeşte şi de cea care nu vorbeşte, cum, când şi de ce se mişcă.

Cuvintele îi îngheţă, se retrage în spatele mesei şi priveşte pe foaia din lateral.
- Noi spunem că o păpuşă e vie sau nu. E vie atunci când gândeşte. Când nu-i poţi urmări gândul, e moartă. Nu ştiu cum să exemplific.
Dispare iarăşi în spatele paravanului. Se întoarce cu două unghiuri drepte, cu laturi subţiri, acoperite de pânză albă. Pe unul dintre ele îl alungeşte şi îl transformă într-un unghi de aproape 180 de grade. Un vierme. Îl lasă să se târască uşor de-a lungul mesei, se apropie cu el de paralelipipedul negru culcat, pe post de zid. Viermele se stânge şi se întinde ca un acordeon. Încearcă să se urce pe zid, ajunge sus şi i se face teamă. Priveşte în urmă. Ar fi mai uşor să facă câţiva paşi înapoi. Dar el vrea să treacă dincolo. Sala râde, dar Ionuţ nu schiţează nici un zâmbet. Viermele priveşte în jos. Distanţa e mare. Alunecă prudent la vale. Izbuteşte să atingă pământul.
- Nu ştiu. Dacă s-a înţeles ce se petrecea, atunci e bun. Cred.

Cei de pe scaune îl aprobă prin hohote de râs.
- Un lucru care mă deranjează, continuă Ionuţ. Când un personaj zboară. De ce zboară şi cum? De multe ori am văzut personaje care zboară purtate de actorul care le mânuieşte.
Viermele devine pasăre. Laturile unghiului se frâng în aripi de rândunică sau de albatros.
- Asta îmi aduce aminte de o poezie celebră care la întrebarea "De ce rămâne în zbor o raţă moartă?", răspundea "Din dragoste de ţară."
Nimeni nu-şi poate stăpâni râsul.
- Nu am nimic împotrivă ca ea să zboare, dar trebuie să existe un motiv. E problemă când nu există nicio explicaţie. Când o porţi ca legată de nişte fire, eu pot să cred cu creierul că ea zboară, dar nu mi se pare suficient. Ar trebui să simt cu inima sau cu stomacul ceva.
E o linişte desăvârşită acum.
- Ar zbura, să zicem, pentru că vrea să ajungă mai repede la ceilalţi. Poate zboară purtată de un curent.
Pasărea dă din aripi degeaba. Ceva îi îngreunează traiectoria. Zborul ei e un haos în miniatură guvernat de curenţi care o împing în aer dintr-o parte în alta, continuu.
- Dar cum ar zbura un obiect însufleţit de iubire? Nu ştiu. Trebuie să ne imaginăm iubirea. Ce e iubirea? E lipsa de gravitaţie sau e o levitaţie? E o forţă care mă ia pe sus? Ne ridicăm, ne suflă vântul sau plutim?

Mâinile lui Ionuţ sunt prinse de aripile păsării. Toţi ştiu asta. Ştiu că ele creează mişcarea şi totuşi nu se mai văd. Tot ce se vede e un zbor de găină, un zbor repezit cu bătăi disperate din aripi. Aşa cum visa el când era mic. Contează pentru că dă o explicaţie. Dacă zborul e nemotivat nu face doi bani.
- Ştiu că sunt obsedat de chestia asta şi o recunosc şi nici nu e nevoie s-o recunosc, o ştie toată lumea.
Sala îl gratulează cu rafale de râsete.
- Asta trebuie căutată mereu: justificarea.

Păpuşile duc mai departe tot ce facem. Antropomorfizează. Altfel nu înţelegem ce vor. Şi copii fac la fel inconştient. Tot ce face păpuşa înţelegem prin cheie umană. Şi cu peisajele facem la fel: un peisaj e minunat, vesel, trist, superb. Ca noi.
- Mai sunt legile lui Newton. Logic, un obiect lovit trebuie să răspundă cu o forţă egală şi de sens contrar. O păpuşă care nu se încadrează în legile fizicii, nu mai e vie şi devine obiect. Inumană. Păpuşa îşi pierde credibilitatea.

Tace şi lasă privirea în jos. Pune viermele-pasăre pe masă şi dispare iarăşi după paravan. Se întoarce cu bucăţi dintr-un cocoş. Cu o mână îl ţine de gâtul lung - un băţ din lemn care-i uneşte pântecul rotund şi portocaliu de capul cu cioc agresiv, bine ascuţit şi privire tâmpă, aproape încrucişată. În cealaltă mână îi poartă papucii de aceeaşi culoare, semn că-i aparţin fără doar şi poate. Îşi încalţă arătătorul şi degetul mijlociu al mâinii drepte. Reuneşte totul pe o axă verticală şi cocoşul învie. Publicul îi zâmbeşte cu atât mai mult cu cât biata pasăre pare uşor lovită de strabism.
- Privirea este iarăşi un lucru foarte important. Ca să trăiască, o păpuşă trebuie să pară că se uită spre ceva ca să ştiu la ce se gândeşte.
Unele statistici spun că dacă o persoană priveşte spre stânga sus, încearcă să-şi amintească ceva. Dacă e dreapta sus, construieşte ceva. Alte statistici care au studiat modul de reprezentare al mai multor spectacole, spun că majoritatea personajelor care intră prin dreapta sunt pozitive, în vreme ce prin stânga apar în scenă mai cu seamă cele negative. Poate părea exagerat.
- Şi ce naiba? Nu ştiu de ce, dar aşa e. Dacă privirea e în dreapta jos, e dialog intern, dacă se uită în ochii celuilalt e încredere, dacă se uită peste umăr sau chiorâş, e neîncredere.

Şi-apoi vine recunoaşterea finală.
- Sunt obsedat şi numai ce joc eu mi se pare bine. Ei nu simt la fel ca mine şi mi se pare că greşesc şi asta e situaţia. Dacă v-am plictisit... Vreţi să mă întrebaţi ceva? Nu o să fac o demonstraţie de virtuozitate.
- Ba da, se aud voci din sală.
- Nu o să fac o demonstraţie de virtuozitate pentru că nu există în sine. Dacă vreţi, o construim. E la îndemâna oricui. Sigur că talentul are oarece legătură, dar nu e baza. E bine dacă există, dar se pot face lucruri minunate şi fără. Asta e convingerea mea. Dacă nu vreţi să...
Aceeaşi voce din sală, care se auzise mai devreme, nu-l lasă în tonul îndoielii. E o voce de femeie tânără, caldă, curajoasă.
- Când am văzut ce ai făcut acum, am înţeles exact despre ce e vorba, pentru că eu n-aş fi putut. Oricâte gânduri am eu - şi mă smucesc nişte gânduri ale mele - n-o să pot să imprim mişcarea pe care ai imprimat-o tu pentru că aceasta ţine de acel talent pe care tu îl negi. Eu nu cred că pot dobândi acea mişcare, oricât de mult aş munci. Poate în 15-20 de ani. Asta trebuie explicat.

Ionuţ nu face nicio referire la vorbele din sală. Dar vorbele astea îl fac să continue, să amâne sfârşitul. Mai aduce un unghi drept pe care îl transformă în peşte, din peşte din broască, apoi în iepure.
- Şi un student nu s-a putut abţine şi a făcut şi chestia aia. Erau mai mulţi iepuraşi şi... A fost o idee bună pentru că e a lor, adică ştim că ei sunt cunoscuţi pentru asta.
Găureşte sfera albă cu arătătorul, foloseşte ambele unghiuri şi descrie oameni. Îi pune să facă fandări din faţă şi din profil. Renunţă la sferă şi face vaci, apoi salturi de gazele, cerbi, cai galopând. Apoi se opreşte.
- Când m-am jucat eu era mai uşor. Sunt timorat şi emoţionat. Nu m-am pregătit pentru momentul de virtuozitate. Când nu ştiu ce să fac, sunt emoţionat.
Vocea îl ridică iarăşi.
- Dacă se poate eu aş avea o mică completare. Păpuşa în mâna unui tânăr care nu are destul de multă experienţă pare zbenguită, foarte mult mişcată tocmai din frica de a nu fi suficient de animată, fără suflet. În spectacole, am văzut că faceţi atât cât trebuie. Eu am văzut până unde mergeţi. Şi eu mă simt emoţionată acum pentru că uneori aşteptăm prea mult, să ni se dea totul de-a gata. Trebuie să vezi de ce omul a făcut aşa şi nu în alt fel şi nu ştiu dacă se poate aştepta ceva de la un profesor sau de la un mentor. Trebuie să fii pe lângă el, să-ţi placă sau nu, să-l înţelegi sau nu. E simplu.
- În sensul acesta mă gândeam. Cum să fac eu acum, cum să arăt ce ştiu? Nici la şcoală nu reuşesc şi am mult mai multe ore. Ce ştiu eu? Ce ştiu am spus în două cuvinte, că păpuşa trebuie se mişte în funcţie de ceea ce gândeşte, de ceea ce simte. Mişcarea trebuie căutată. De exemplu, cum facem să pară că picioarele astea sunt ale păpuşii şi nu nişte picioare pe care le ţin în mână. Eu am vrut să le fac aşa că sunt din Banat şi acolo fiecare trebuie să arate celuilalt că el e mai tare cu ceva. Şi am vrut să arăt că păpuşa nu trebuie să aibă picioarele legate, fiindcă legate poate oricine. O păpuşă frumoasă poate oricine. Dar cum putem să facem să trăiască o păpuşă care nici nu e păpuşă. Se poate?

Pe ultimele cuvinte, Ionuţ face cocoşul atent, zglobiu. Din una în alta, ajunge jos de pe masă. Cum o să urce înapoi fără aripi? Îşi face vânt. Se mişcă în balans. Pe călcâie, pe vârfuri, pe călcâie din nou. La început mai încet, apoi mai repede. Se aruncă. Estimează greşit înălţimea. După încercări repetate, nu izbuteşte decât să rămână agăţat cu ciocul de marginea mesei. Picioarele îi atârnă în gol. Pedalează în aer.
- Na, poftim, răspunde vocea.
Pasărea îşi propteşte picioarele de o latură a mesei, în vreme ce rămâne cu ciocul atârnat de margine. Izbuteşte cu greu să ajungă sus. Fericit, face risipă. Împinge cu picioarele foile de pe masă, jos, una câte una. Aruncă şi faţa de masă la o parte. Patinează. Aterizează când pe genunchii care îi lipsesc, când pe burtă. E nătâng. Ciocul prea mare se izbeşte puternic de gheaţă de fiecare dată. Sala e în hohote. Ionuţ nu schiţează nici un zâmbet. Dar mişcările curg şi pare mulţumit de asta. Liber. Cocoşul descoperă o gaură rotundă, căscată în birou. Se încăpăţânează şi îi îndepărtează capacul care o acoperea. Îl aruncă jos de pe masă. Se aşază peste gaură în şezut. Zăboveşte câteva secunde. Pe parchet cade o minge de ping-pong. Priveşte în jos, curios, apoi în faţă, chiorâş. E aplaudat puternic.
Ionuţ pleacă genele şi în sfârşit zâmbeşte.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer