Jurnalul întârziat al unei poveşti neîncepute (I)

Voi încerca să nu fac din aceste rânduri unele trecute prea mult prin filtrul raţiunii, ci să respect ceea ce cred că ar trebui să conţină un jurnal: principiul sincerităţii totale faţă de mine însămi. Ca şi cum nici un ochi nu m-ar vedea. Vreau să ştiu ce a rămas cel mai mult cu mine, fără să privesc peste hârtii, ca să ştiu ce am puterea să dau. Vreau să văd cum e să te arunci când scrii o poveste. Acum că am găsit şi personajul real cu care să încerc.

Documentarea se apropie de final. S-au făcut mai bine de patru luni de când ne-am cunoscut. Printre cele din urmă lucruri pe care i le-am cerut a fost acesta: "Aş vrea să pui ca ultim rând în carneţel o idee care crezi că te defineşte cel mai mult ca om, în acest moment al vieţii tale."

Mi-am uitat într-o zi carnetul cu notiţe la el. Asta e foarte riscant. Aproape fatal. Pentru că în casa lui "nimic nu se pierde, dar totul se rătăceşte". Foile mele riscă să se dezintegreze pe nesimţite în maldărul lui de cărţi şi hârtii care stau suspendate peste corpurile de mobilă, legate de nu ştiu ce fir invizibil care le echilibrează. Eu l-am uitat din greşeală. El a întors greşeala în joc. E ceea ce face el cu greşelile. L-a căutat, l-a găsit şi a acceptat să-l transforme într-un jurnal ad-hoc. Aşa că azi mi-a răspuns "O s-o fac."

Trebuia să fi început acest jurnal de pe 23 iulie 2009, data primului meu mesaj către el, sau de pe 12 august, ziua primei întâlniri. Dar am ezitat. Mi-am zis că un jurnal e desuet. Acum îmi dau seama că a fost altceva. E oarecum în legătură cu ce scria el însuşi în propriul lui jurnal, într-o notă din octombrie '57. Când eşti la extreme, când e prea mult sau eşti, dimpotrivă, prea trist, a scrie ţi se pare de prisos. "Nimeni n-a putut să exprime vreodată acea stare de spirit în care totul pare lipsit de sens şi ceea ce a putut să transpară e doar amintirea unei astfel de stări, dar asta e cu totul altceva", îşi spunea el atunci. Am pe masă jurnalul. Sunt foi veline, prinse în arcuri, îngălbenite, şi un scris mărunt, rânduri aerisite, cerneală albastră, puţine tăieturi.

Ceea ce ştiam despre el din cărţi, articole sau interviuri s-a dovedit atât de puţin. M-am apropiat cu oarece teamă, aşa cum se apropie un mucos de un mare învăţat. Ştiam bine că singura mea şansă e aceea de a încerca să vorbesc cu omul, nu cu savantul. Aşa că l-am încurajat să mi se arate astfel. Era limpede că ceva preţios se ascundea acolo, fără să bănuiesc clar ce ar putea fi. Primul semn că a înţeles ce vreau de la el a fost ziua în care s-a aşezat în faţa mea, a privit prin fereastră amuzat şi mi-a spus "Astăzi am uitat cum se face nodul la cravată." Apoi a izbucnit în râs. De fapt nu "izbucnit" e cuvântul. E un râs bizar, pe cât de adevărat, pe atât de reţinut. I se mişcă foarte puţini muşchi ai feţei în aparenţă, colţurile buzelor nu se ridică, pomeţii nu i se strâng, doar un rând de dinţi perfect aliniaţi sunt lăsaţi la vedere. Dar eu ştiu că pune mai mult preţ pe zâmbet. E mai greu de ghicit, e mai în interior. "Interior", un alt cuvânt care e despre el.

Am crezut că e o poveste despre singurătate. Apoi că e nostalgie. Tristeţe surdă. Mi-a trecut şi moarte la un moment dat prin minte. M-am înşelat amarnic. E despre dependenţă de viaţă înainte de toate. "E ceva în mine care îmi spune: Măi, tu n-ai voie să mori că mai ai atâtea de făcut." Coboram treptele de la COŞ, unde am mâncat împreună în câteva rânduri şi îmi mai spunea de alţi doi care s-au dus. Mereu mai află de câte cineva care moare. Dar el ignoră asta. Timpul trece, dar el face doar ce-i dictează "starea psiho-somatică" ca să-şi păstreze sănătatea. E atent cu trupul lui. Îi dă să mănânce la timp, îl pune să doarmă când îi cere, îl plimbă minim 2 km pe zi pe străzi, în Piaţa Matache după legume, în Piaţa Amzei după covrigi, pe Calea Victoriei după oameni, pe balconul lui de aproape 50 de m, câte 10 drumuri dus-întors, în reprize. Are casa plină de flacoane goale sau expirate şi o pungă cu medicamente pe canapeaua de lângă colţul de perete mâncat de ceea ce a fost odată umiditate. Nu ştie pentru ce sunt bune toate, nu neagă un efect placebo, dar important e că se simte bine, chiar dacă uită să le ia întotdeauna la timp, chiar dacă nu merge de câte ori ar trebui la medic. Spitalele îi dau o nelinişte inconfortabilă.

Nu înţelegeam de ce îmi povesteşte atât de mult despre ce mănâncă la toate conferinţele ştiinţifice şi congresele din ţară sau de afară, la care este invitat la plenary speaker. Nu părea deloc genul care să dea prea mare importanţă unor lucruri atât de mărunte, gândea mucosul. Dar şi de mâncare depinde starea lui. Orice complicaţie îi poate afecta mintea şi sufletul. De ce să nu încerce să le evite? Ouă de prepeliţă pentru că cele de găină au prea mult colesterol, telemea de capră, dar lăsată la desărat în apă, peste noapte, legume multe, pâine integrală, nu albă, grepfrut dimineaţa pentru că are vitamina C, fără sare, zahăr sau grăsimi. Fără tutun, nici alcool. Mă ia de braţ, mă avertizează să fiu atentă şi traversăm doar pe la trecerea de pietoni.

Are grijă mai cu seamă de suflet. Îi dă vise pe care trebuie să şi le amintească dimineaţa, îl pune să îşi scrie articolele, caută rime noi, coace proiecte, îl pune să se întrebe şi să nu-şi dea răspunsuri finale. Îl lasă să-şi amintească de tinereţe, dar nu trăieşte în trecut. Îi reciteşte azi pe Rilke, Esenin, Baudelaire sau Arghezi din caietele de însemnări personale. Caută să înfrăţească matematica cu tot, vrea să arate că "spectacolul" este o paradigmă universală, munceşte la reeditarea uneia din cărţile lui, Timpul. La plecarea din Canada a căzut peste el prima ninsoare din acest sezon. Plecase să vorbească despre Correctness and Meaning in Mathematics and in Computer Science: Cooperation or Conflict? şi fusese invitat ca unicul examinator străin în comisia de evaluare a unei lucrări de doctorat. Acum mai puţin de două săptămâni, îmi scria din Liège "Când ajung într-o casă ca a lui Anthony Judge (gazda lui), simt cu acuitate cât de ignorant sunt, iar pofta mea de lectură creşte vertiginos."

E naiv cât să creadă, în '71, că se poate întoarce din Canada în România cu un elicopter, - căci asta l-ar fi putut scuti de timp în deplasare, ar fi putut investi mai mult în studiu, în plus avea toţi banii atunci - 8.000 de dolari - fără să bănuiască că doar Tovarăşu' are acest drept. Dar nu într-atât de naiv încât să nu ştie că tot singur e de fapt, chiar şi după o zi în care a primit numai elogii şi o distincţie importantă pentru ideile lui din educaţie. Nu-şi face iluzii. Ştie că pentru mulţi, el e cel mult un frumos nebun cu idei romantice, utopice. Unii nu cred când el spune că o clasă nu ar trebui să aibă mai mult de 15 elevi pentru că altfel e greu să stabileşti o relaţie personală, de seducţie cu ei - singura cale prin care ar ajunge să înveţe cu adevărat, din pasiune şi curiozitate. Ei nu cred în gesturi mărunte, la timpul potrivit, cu omul potrivit. Ei nu întreabă la finalul unei retorici "Ce notă îmi dai?", nu se miră, nu contestă pentru că întrebarea e semn de indisciplină. Iar el nu le aude telefoanele sunându-le în timpul discursului său. În parte pentru că auzul i-a slăbit, apoi pentru că el crede că atâta vreme cât molipseşte măcar pe unul, nimic nu e în zadar.

Mi-a dat curaj când îmi spunea că se metamorfozează sub acţiunea mea. Îmi dădeam bine seama că eu îl motivez pe el să se arate, iar el mă încuraja inconştient pe mine să continui. E sentimentul de unicitate şi influenţă care se instalează dincolo de relaţia dintre un observator şi un om de observat. Mai mult decât a consemna pur şi simplu, a fost şi este încă dorinţa de a înţelege, de a anticipa mişcările. Am plecat cu ideea de a căpăta puterea pe care un autor de ficţiune o are asupra personajelor lui. Eu vroiam puterea aia. Nu cea în care lucrurile iau întorsătura pe care o vrei tu, ci pe cea în care ajungi să capeţi o siguranţă foarte mare în scris. Cea în care poţi ghici cum va reacţiona omul tău într-un anumit context.

Începe să mi se facă frică. Pentru că se apropie momentul în care va trebui să scriu. Îmi tot spun că totul ar fi fost cu mult mai uşor dacă aş fi avut, până la acest moment, toate notiţele sortate, toate înregistrările cu el redactate, toate cărţile citite, toate informaţiile structurate. Am un folder care îi poartă numele într-o partiţie a calculatorului meu şi mai am un folder în mailbox în care am strâns toate mesajele electronice pe care ni le-am scris de când ne-am cunoscut. Ne trimitem în medie 10 mesaje pe zi cu "fleacuri" care îmi spun ceva nou despre el sau îmi confirmă ceea ce ştiu deja. Am făcut acum mai bine de o lună un calendar în care, respectându-l, ar fi trebuit ca pe data de 20 decembrie totul să fie pus la punct, iar pe 21 să încep scrierea primului draft. Teoretic mai e timp, deşi, faţă de lista de pe foi sunt în urmă. Sunt tentată să dau vina pe el. De la el am învăţat că cel mai important e să fac ceea ce-mi dictează mintea în acel moment, să fiu atentă la ceea ce vreau şi să merg acolo. Dacă mă apuc să descarc un interviu cu el, la un moment dat vreau să mai citesc din caietele lui personale, sau să caut eu poeziile de acolo, să mă duc la un capitol din cărţile lui sau să mă uit pe fotografii. Mi-e imposibil să fac un lucru până la capăt. De aici vine teama. Simt că se apropie unul din capete.

E genul de om pentru care prudenţa în sentimente şi idei curioase e foarte greu de conceput. E greu de stăvilit. I-am spus într-o zi că foloseşte cuvinte mari. M-a contrazis. E tot o patimă şi e prea mult, aşa mi se pare câteodată. Nu ştiu ce e sănătos aici. Până unde e sănătos să mergi? Ce-ţi dă o libertate mai mare: să te arunci cu totul sau să te domoleşti? El a riscat. S-a aruncat. Când împlinea 80 de ani, acum mai bine de patru ani, le răspundea celor strânşi în amfiteatru: "Altfel, aşa cum am mai spus, mai am mult de lucru. Să mor este ultimul lucru pe care l-aş face! Vă dau întâlnire peste 10 ani, la intrarea în Clubul nonagenarilor." Eu am încredere în el. O să-şi respecte promisiunea.


Citiţi următorul episod aici.