Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Drumul spre Oz

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Jurnalul întârziat al unei poveşti neîncepute (II)


Mihaela Iancu

24.12.2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Citiţi episodul precedent aici.

Unul din momentele mele favorite cu personajul meu real despre care urmează să scriu s-a întâmplat în prima zi de ninsoare sănătoasă din Bucureşti. A fost momentul în care s-a oprit în faţa oglinzii prinse de şifonierul de pe holul principal al casei lui, s-a uitat o secundă în ea şi m-a întrebat:
- Ţie care ţi se pare că arată mai aproape de mine, cel din realitate? Tu vezi trei: eu cel în carne şi oase, eu cel din fotografie şi eu cel din oglindă. Eu văd doi. De ce să difere modul în care te vezi în oglindă de ce vezi în fotografie? E natural asta?

Au fost câteva minute în care cel din sticlă s-a confruntat cu cel de pe hârtie, o paralelă între două copii infidele ale celui ce stătea proptit de tocul uşii cu ochi mici şi roşii, îndărătul lentilelor. A fost o mirare şi apoi întrebarea adresată mie în prelungirea dilemei lui. Mai înainte de cele două fusese contemplarea. Într-o altă oglindă, în timp ce se bărbierise. Contemplarea, mirarea şi întrebarea sunt chiar motorul cunoaşterii, pasiunea lui. Din toate acestea s-a născut acţiunea, adică munca de cercetare în matematică, lingvistică, informatică teoretică, biologie, teatru sau semiotică.

Ninsese puternic în ziua aceea. Am ieşit la un moment dat pe balconul lui de la etajul cinci. În faţa noastră, rondul făcea să curgă în stânga strada Gheorghe Manu, în dreapta Sfinţii Voievozi, iar de-a curmezişul acesteia, începea strada Mihail Moxa. Maşinile înnegriseră tot ce fusese alb. Zăpada era găurită şi murdară, adunată în pâlcuri pe marginea bordurilor. Pe trotuare, oamenii o călcaseră în picioare. Doar rondul se păstrase alb, perfect. El crede că zăpada e un simbol al clipei şi al iluziei. Dacă omul o atinge de ea, o poate omorî.

Gratuitatea întâlnirilor noastre mi se pare esenţială. Nu m-am dus cu liste de întrebări pregătite de acasă decât în două sau trei rânduri şi asta pentru că erau lucruri de confirmat sau de pus în legătură. Nu l-am vizitat mereu cu gândul că din acea zi aveam să folosesc un episod sau altul în povestea mea. Nu am făcut regie cu el. Am încercat să-i fiu umbră, să văd dacă chiar îmi doresc să fac din el personajul meu. Am vorbit din ce în ce mai puţin. Erau momente în care simţeam că avea nevoie de întrebarea mea ca un fel de pretext pentru o mărturisire. Devenise o provocare, o surpriză şi o încântare să-l aud exclamând câteodată: "O! Ce întrebare." Şi să ducă apoi mâna la tâmplă sau să se sprijine cu un cot de marginea mesei. Am încercat să-i spun câteva lucruri despre ce gândesc, cum simt, de ce mă exprim altfel decât el. Cu ce drept merg eu în faţa altuia şi îi cer să-şi pună pe tavă sufletul? Cât de repede aş face eu asta? Mi se părea o rugăminte orgolioasă, arogantă. Dacă eu nu simt nevoia să-i arăt nimic din ceea ce sunt cu adevărat de ce ar face el primul pas? Cine sunt eu? De ce să pretind ceea ce eu nu sunt în stare să fac?

Cel mai important a fost că nu m-am dus în casa lui ca jurnalist mai înainte de toate. Eram şi sunt interesată de această întâlnire ca om. Acum, când mă gândesc că această poveste se va transforma într-un text, se instalează nelinişte, teamă, stres, apar "trebuie" să descarc nu ştiu ce lucru, "trebuie" să citesc nu ştiu ce pagini, "trebuie" să fie gata până pe 10. Lucrurile astea strică tot. Când mă gândesc la ce câştig imens este această întâlnire pentru mine, cea de peste 15 ani, mă liniştesc. Cred că o poveste este compromisă în clipa în care nu mă pot detaşa de încercările mele de jurnalism. Ştiu că nu le pot ignora complet şi ştiu că e foarte posibil să-mi doresc să pun în cuvinte lucrurile pe care le descopăr, dar sunt conştientă că poveştile mele vor ieşi mult mai sărace dacă nu duc omul mai întâi la întâlnire şi abia pe urmă jurnalistul. E prima oară când fac asta, habar nu am ce va ieşi. Aici e frumuseţea, există risc.

Printre lucrurile mici pe care mi le doresc de Crăciun e un petec de zăpadă neatinsă, undeva în jurul casei, pe care să-l privesc în voie. Mi-ar alimenta speranţele.


Citiţi următorul episod aici.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer