În 21 noiembrie, de la ora 19,15, puteţi participa la un recital al pianistului clujean Daniel Goiţi, cu (Momente muzicale nr. 1, 2, 3 şi 6, D 680, Fantezia "Călătorul" în do major, D 760, Impromptu nr. 3, 4, D 899 şi Sonata în la major, D 664), iar în final, pe 26 noiembrie, la concertul Orchestrei Naţionale Radio dirijată de Jed Gaylin, în program Uvertura "Rosamunde", Simfonia a IV-a în do minor "Tragica" şi Marea Simfonie în do major.
Cu siguranţă mai interesantă decât această înşiruire de invitaţii la concert vi se va părea povestea următoare, despre viaţa şi cariera de numai 31 de ani, dar extrem de prolifică în muzică, a lui Franz Schubert.
Un compozitor vienez
Franz Peter Schubert s-a născut (1797) şi a murit (1828) la Viena, fiind al treilea şi ultimul dintre marii muzicieni clasici vienezi, după Joseph Haydn şi Mozart. S-a născut într-o casă cu firma Racul roşu, în Himmelpfortgrund — "Poarta Cerului" — astăzi Nussdorferstrasse 54, aflată în al nouălea arondisment al Vienei, un cartier periferic în acea epocă. Tatăl lui Schubert părăsise oraşul natal Neudorf, din Moravia, pentru a se alătura fratelui său mai mare, în jurul anului 1780 şi pentru a deveni ca şi acesta, învăţător la Viena. Mama lui era sileziană — adică poloneză.
Franz Schubert reprezintă, aşadar, tipul vienezului provenit din provinciile negermane ale Imperiului; iar această diversitate a originilor lui va juca un rol deloc neglijabil în bogăţia şi versatilitatea artei sale. Născut pe 31 ianuarie 1797 şi botezat a doua zi, în parohia Lichtenthal, era deja al doisprezecelea copil al învăţătorului Schubert; doar trei dintre fraţii lui mai mari au supravieţuit, cel mai în vârstă, Ignaz, adjunct al tatălui lor, îl va ajuta în prima etapă a educaţiei copilului, mai ales în ceea ce priveşte latura muzicală. Ei descoperă repede darurile excepţionale ale tânărului Franz şi, neputând să-l mai înveţe nimic în acest domeniu, l-au încredinţat încă de la vârsta de opt ani organistului parohiei, Michaël Holzer, care i-a oferit primele noţiuni privind practica improvizaţiei şi a dezvoltării.
În 1808, două locuri rămase vacante, i-au permis să intre la Stadtkonvikt, şcoală în care erau formaţi micii cântăreţi şi care era anexată universităţii. Dacă Franz strălucea aici prin uşurinţa vocală şi prin progresele uimitoare în domeniul muzical, el studiază cu mai puţină asiduitate materiile de cultură generală şi în special, suferă în urma vieţii dure de internat, care exacerbează latura independentă a caracterului său. Pe de altă parte, el reuşeşte să aibă un beneficiu esenţial din partea acestei comunităţi: relaţiile pe care le stabileşte cu numeroşi colegi, care vor deveni cele mai sigure puncte de sprijin ale sale la maturitate şi partenerii viitoarelor "schubertiade".
Cel mai în vârstă dintre ei, Josef von Spaun, viitor jurist, a fost martorul privilegiat al primelor încercări de compoziţie ale lui Franz, furnizându-i chiar şi hârtia pentru acestea, toate fiind făcute pe ascuns (pentru că tatăl lui Schubert nu dorea ca fiul său să devină muzician). Primele lucrări care subzistă din această perioadă datează de la vârsta de treisprezece ani, dar au fost cu siguranţă precedate de multe altele, pe care tânărul adolescent le-a împrăştiat sau le-a distrus.
Foarte repede, Schubert a descoperit nu numai poeţii clasici, dar şi autori din generaţia lui. Cât despre formaţia lui teoretică de compozitor, şi-a completat-o sub îndrumarea lui Salieri. Acest maestru îi va asigura tânărului Franz o cunoaştere perfectă a bazelor artei sale, dar nu-i va deschide încă porţile celei mai avansate muzici a epocii. La şaisprezece ani, îl considera pe Beethoven "excentric" şi "amestecând fără discriminare sacrul cu bufoneria"! În schimb, îl venera pe Mozart şi descoperise teatrul lui Gluck.
Renunţând la bursa de studii, în anul următor a obţinut o diplomă de învăţător la şcoala Sfânta Ana, iar în toamna anului 1813, a intrat ca adjunct al tatălui său, în şcoala acestuia. Îndrăgostindu-se de o tânără coristă a parohiei, Therese Grob, Franz a scris pentru ea — dirijând-o el însuşi — o vastă Misă în fa major D.105. La şaptesprezece ani, tânărul Schubert, care tocmai îşi teminase opera Des Teufels Lustschloss — o ambiţioasă piesă în 3 acte — şi care suferise un şoc estetic decisiv odată cu premiera versiunii definitive a operei Fidelio, în care a recunoscut, în sfârşit, grandoarea lui Beethoven, intră cu drepturi depline în viaţa muzicală a capitalei.
În afara noilor cvartete de coarde scrise pentru uzul familiei, pe 19 octombrie 1814 prezintă ceea ce, mai târziu, va fi considerat actul de naştere al liedului german: Gretchen am Spinnrade ("Margareta torcând"), urmat, în 1815, în contextul unei abundenţe de compoziţii în toate genurile, de capodopera absolută care este Erlkönig ("Regele ielelor"). Se ştie faptul că Goethe nu a fost prea impresionat de aceste pagini prea inovatoare pentru gustul lui. Dar cercul de prieteni din Konvikt şi chiar bătrânul organist al curţii, Ruzicka, au primit piesa cu entuziasm şi au adunat bani pentru a o tipări.
Schubert rămâne învăţător timp de patru ani. Atracţia libertăţii nu va întârzia să învingă supunerea filială şi chiar dragostea lui pentru Therese Grob, care rupe logodna în 1819. În 1816, tânărul compozitor primise 100 de florini (mai mult de două ori salariului lui pe un an!) pentru o cantată, Prometeu, al cărei subiect însuşi era o veritabilă provocare şi al cărei material a dispărut în întregime, dar care a fost intepretată în acea vreme, într-o audiţie particulară. De atunci, el a scris regulat şi din abundenţă piese de comandă, în urma acestor experienţe, pe la sfârşitul anului 1817, începând să se gândească la ideea de a abandona şcoala; într-o primă etapă, a plecat din casa părintească, stabilindu-se la prietenul lui, Schober.
Ocazia de a renunţa şi la învăţământ nu s-a lăsat aşteptată mult timp. În primăvara anului 1818, a primit oferta prinţului Johann-Karl Esterházy de a-l însoţi la reşedinţa lui de vară de la Zseliz, în Ungaria (astăzi Zeliezovce, în Slovacia), ca profesor de muzică al fiicelor sale, Caroline şi Maria. A plecat de la Viena la începutul lunii iulie şi nu s-a întors decât la mijlocul lui noiembrie, dar nu îşi va relua postul de învăţător, cerând pentru început un concediu de un an, care va deveni definitiv. Astfel, Schubert este primul mare compozitor care a debutat trăind doar din ceea ce scria (şi din câteva lecţii): Mozart sau Beethoven nu au ajuns la această situaţie decât mai târziu şi chiar atunci, încă se mai produceau ca interpreţi.
De la prolixitate la inhibiţie
Situaţia lui va deveni imediat dintre cele mai precare şi, într-o anumită măsură, aşa va rămâne pentru toate zilele pe care le mai avea de trăit. Imaginea care ne-a devenit familiară, a tânărului artist fără nici un ban, obligat să-şi schimbe locuinţa de mai multe ori pe an, găsind un refugiu uneori la fratele lui Ferdinand, alteori chiar la tatăl său, dar cel mai des la foştii lui colegi, împărţind uneori cu unul sau doi dintre ei o cameră mică, rareori având un pian la dispoziţie, dar producând regulat mai multe lieduri pe zi, fără a mai vorbi despre toate miniaturile pianistice, dansurile, ansamblurile vocale de circumstanţă sau scrise pur şi simplu de nevoie.
Realitatea este mult mai complexă. Încet dar sigur, numele lui Schubert şi-a făcut drum la Viena şi, în scurt timp, în străinătate. În 1816, a fost prezentat uneia dintre "vedetele" vremii, cântăreţul Michaël Vogl, care a cântat muzica lui Schubert pe toate scenele Austriei şi a realizat lungi turnee împreună cu compozitorul, care, cel mai frecvent, îl acompania la pian. Acest instrument îi permite de asemenea lui Schubert, chiar dacă mai rar, să se producă în postură solistică; iar interpretarea lui era apreciată de contemporani cel puţin la fel ca şi compoziţiile sale.
De altfel, trebuie să semnalăm că anul 1817 a fost cel mai fecund în privinţa producţiei pianistice, cu 7 sonate, din care 3 vor rămâne doar sub forma câtorva fragmente. În 1817, Schubert îşi văzuse tipărită pentru prima oară una dintre lucrări: liedul Am Erlafsee. Schubert se găsea deja, cronologic, la cea de a şase suta compoziţie!
Şocul provocat de reversul medaliei, inevitabil în faţa unei asemenea acumulări, va interveni cu brutalitate. De-a lungul întregului an 1818, nu va produce decât câteva lucrări. De aici înainte, pe parcursul mai multor ani, până în 1822, se vor succeda un număr impresionant de încercări neduse la bun sfârşit, în toate genurile. Cauzele acestei "inhibiţii" nu se găsesc doar în surmenajul anterior, în existenţa boemă, nici chiar în primele simptome ale sifilisului contractat în urma unor legături amoroase trecătoare.
Ele se datorează şi trebuie căutate mai ales în puternica exigenţă faţă de progres care îl anima pe muzician, cu atât mai mult cu cât în acea perioadă se îndreptase către un public nou, mai vast, dar anonim, de la care aştepta răsplata şi în relaţie cu care îşi definitivase şi apoi întărise poziţia. Or, decalajul între ambiţiile lui de artist inovator şi ceea ce acest public putea să primească favorabil s-a concretizat rapid; iar într-o primă etapă, acest fapt s-a tradus pentru el într-un hiatus peste care nu a putut trece.
Hotărârea a luat-o încet, disociind din ce în ce mai des cele două părţi complementare ale producţiei sale: pe de o parte cea pe care o făcea cunoscută auditoriului, pagini de folosinţă imediată, deseori de comandă, iar pe de altă parte cea care răspundea din plin unor căutări formale avansate sau unei necesităţi interioare de expresie, aşa cum se va întâmpla în ultimele cvartete, în ultimele simfonii, în marile sonate pentru pian şi în vastele cicluri de melodii, mai ales "Călătorie de iarnă" (1827).