Creaţia şi destinul ei
În urma unei simple parcurgeri a vieţii sale, rezultă că Schubert a fost mult mai cunoscut de contemporanii lui decât s-a spus; dar imaginea artistului sărac şi lipsit de noroc merge prea mult în paralel cu stereotipul compozitorului romantic pentru a putea accepta adevărul: în cel din urmă an al vieţii sale, muzicianul a fost, la Viena, unul dintre artiştii cei mai la modă, iar numele lui nu era ignorat de nici un meloman avizat.
Ceea ce este interesant este faptul că această reputaţie nu se baza câtuşi de puţin pe lucrările lui esenţiale. Lista lucrărilor publicate în timpul vieţii este elocventă în această privinţă: ea nu cuprinde decât în jur de o sută de numere (a zecea parte din total) şi conţine, în majoritate, genuri minore, doar pe ici pe colo putându-se descoperi câte o capodoperă. Dar atunci când în februarie 1828, Schubert a scris către doi editori germani, Probst şi Schott, pentru a le supune atenţiei o selecţie din "ultimele lui compoziţii", el oferea cu prioritate muzică de cameră şi coruri (paginile cele mai îndrăzneţe, cvartetele, fiind îndepărtate) şi nu indica decât în apendice "3 opere, 1 misă şi 1 simfonie" (Marea simfonie)... "pentru a fi la curent cu ambiţiile mele în cele mai înalte forme ale artei"!
În pofida acestora şi în ciuda absenţei în epocă a oricărei legislaţii referitoare la drepturile de autor, reţetele artistului ar fi fost îndestulătoare pentru a-l ţine la adăpost de nevoi, dacă el ar fi ştiut să le administreze corect. Dar nu numai că nu ştia să-şi ceară drepturile (de multe ori, a cedat adevărate comori artistice pe un preţ de nimic), însă generozitatea lui îl făcea incapabil să păstreze măcar ceea ce îi era strict necesar, preferând să-şi cinstească prietenii, în cursul unor interminabile serate, rămase legendare...
Aşadar, la început gloria lui Schubert s-a sprijinit pe producţia lui de melodii. Doar redescoperirea şi succesul fulgurant al Simfoniei "Neterminate" în si minor vor impune numele lui în domeniul orchestral, chiar dacă acest lucru s-a întâmplat în urma unei neînţelegeri... Simfoniile din prima perioadă nu au ajuns la public decât spre sfârşitul secolului al XIX-lea; chiar dacă aproximativ în aceeaşi epocă a fost publicată prima ediţie completă a operei schubertiene (Breitkopf & Härtel, Leipzig), încă mult timp de aici înainte, numele lui nu avea să figureze pe afiş cu producţii instrumentale, decât printr-un număr foarte redus de titluri (2 cvartete, 1 trio, cvintetul "Păstrăvul" şi câteva piese pentru pian foarte populare, dar nu marile sonate), care nu ofereau o idee reală asupra importanţei creaţiei sale şi încă mai puţin asupra amplorii şi continuităţii evoluţiei lui stilistice — pentru că nici un biograf nu va merge până la a-i nega orice evoluţie!
Pentru a începe să se impună o viziune globală şi mai corectă asupra creaţiei schubertiene a trebuit să vină epoca recentă a înregistrărilor "enciclopedice". Cu ocazia comemorării din 1978 şi a pregătirii Neue Schubert-Ausgabe (în lucru încă din 1965 la Bärenreiter, Kassel), muzicologia schubertiană a cunoscut un nou impuls, fără precedent. Acesta s-a tradus deja nu numai prin monografii ambiţioase, dar şi prin redescoperiri, restituiri sau studii filologice, care au condus uneori către o repunere în cauză fundamentală a noţiunilor admise ca valabile la acea oră.
Adevărata grandoare a lui Schubert
Făcând comparaţia cu vârste egale (criteriu general al unei aprecieri exacte), Schubert este, cu siguranţă, cel mai fecund, dar şi cel mai inovator dintre marii muzicieni. Departe de a fi epigonul, dublura "feminină" a lui Beethoven, aşa cum s-a vrut a se face din el, în realitate Schubert nu a avut rival nu numai în domeniul liedului, ci în nici unul dintre genurile principale.
El cedează, poate, această întâietate în domeniul scenic şi în genul concertant, care îl interesau mai puţin. Nu era atras nici de virtuozitate, nici de antagonism, ci mai degrabă avea o slăbiciune pentru complementaritatea între parteneri; chiar când apela la intervenţia unui solist, muzica lui nu avea absolut nimic demonstrativ, ceea ce, evident, a dăunat succesului de moment... Dar sonata, cvartetul, simfonia şi muzica religioasă îi datorează contribuţii esenţiale, apreciabile atât din punct de vedere cantitativ, cât şi calitativ.
Schönberg, taxat într-o zi ca "revoluţionar", a răspuns că era "un nimic pe lângă Schubert", iar întreaga creaţie de maturitate a acestuia, mai ales aceea din ultimii doi ani, ilustrează şi confirmă acest aforism revelator!