Oraşe americane (II)

New Haven

Când o mână de colonişti veniţi de la Londra s-a aşezat pe acest ţărm al Oceanului Atlantic între 1637-1665, credinţa puritană, întreţinută de reverendul John Davenport şi de Theophilus Eaton, a făcut-o să îl numească New Haven: noul lor adăpost şi sanctuar deopotrivă.

New Haven a fost de altfel şi primul oraş american gândit urbanistic dintru bun început. Nouă pătrate urmau să cuprindă oraşul, cu piaţa în mijloc. Schema aceasta antică, amintind de mandala urbană de la Jaipur, era considerată a avea virtuţi magice în budism. Piaţa centrală cuprinde astăzi, pare-se, conturul iniţial al oraşului, brodat de turnuri de birouri şi instituţii federale. În acest parc, doar două biserici de cărămidă cu coloane albe, în buna tradiţie jeffersoniană, mai amintesc de vremi coloniale.

Deşi londoneză, comunitatea s-a distins în războiul de independenţă, definindu-şi astfel prin ricoşeu noua identitate. Întâiul său leader este şi primul care a semnat toate cele trei acte majore care consfinţesc independenţa, constituţia şi principiile care urmau să guverneze noul stat federal. Dar New Haven este bine cunoscut astăzi mai ales sub "pseudonimul" său academic: Yale. Cea mai amplă secvenţă a centrului oraşului aparţine acestei universităţi, una dintre cele mai reputate din lume. Universitatea a fost fondată la 1701 şi strămutată în New Haven în 1717, după o lungă şi furioasă luptă pentru întâietate cu oraşul învecinat, Hartford. La fel ca şi Oxford-ul britanic, din arhitectura căruia se inspiră, omagiind-o, Yale este Alma Mater a multora din liderii Americii şi ai lumii. Aici de altfel şi-au făcut studiile în drept soţii Clinton. Pensionarul domn George Bush a aparţinut şi el uneia din fraternităţile studenţeşti de la Yale, purtând nume formate din caractere greceşti.

Drumul spre New Haven a fost în sine un pelerinaj. Am văzut Cleveland, oraşul ohioan al celei de-a doua comunităţi române ca amploare din Statele Unite, numărând circa 180.000 de suflete. Deşi statistica aparţine bisericilor româneşti din oraş şi numără inclusiv a treia generaţie născută în America, faptul că şi cei care au uitat limba se închină încă în credinţa de acasă nu îi înstrăinează de cuvântul "dor". La circa 20 de mile de Younstown, la graniţa dintre Ohio şi Pennsylvania, se vorbea româneşte până nu demult. Proprietarul unui motel din zonă, unde am dormit o noapte, ştia de "sarmale" şi de polenta naţională!

Traversarea Pennsylvaniei a însemnat şi traversarea Munţilor Appalachieni. Cârduri de căprioare aşteptau la marginea autostrăzii o iarbă ce nu mai răsărea. Am trecut apoi peste râul Hudson, faimos în istoria americană, şi tangent, pe lângă Academia Militară West Point, Saint-Cyr-ul american supranumit şi "fabrica de generali". Universitatea Yale şi-a pus în ultimele decenii semnătura pe câteva exclamaţii arhitecturale pe care modelul oxfordian le-a evitat. Dar aici este America şi nici tradiţia, nici memoria nu sunt vii la nesfârşit.

Foarte aproape de Facultatea de Drept, dantelărie gotică în piatră, se află biblioteca de cărţi rare a universităţii. Clădirea este integral lipsită de ferestre, înlocuite de plăci subţiri de marmură. Lumina trece prin piatra translucidă, lăsând înăuntru o atmosferă ireală. Nervurile pietrei par venele unei fiinţe întrevăzute în contre-jour şi nu poţi să nu te închipui înlăuntrul ei. Edificiul facultăţii de arhitectură, celebrat în anii '60 drept un manifest al revoltei împotriva modernismului ortodox, este astăzi uşor fanat de istorie. Volumele brutale din beton par ridicole acum şi inutile, ca musculatura unui boxer în retragere. Arhitectul fusese reprezentantul cimenturilor Portland şi s-a simţit obligat să facă din edificiul său un manifest al betonului. Patinoarul universităţii aparţine aceleiaşi epoci eroice. El închipuie silueta unui dinozaur a cărui coloană vertebrală susţine vela acoperişului. Tot ansamblul pare descins din filmul Jurassic Park al lui Spielberg.

Cu toate aceste cochetării construite, mai mult butaforie şi manifest decât edificii perene, Yale are toate atributele oraşului universitar european. Anticariatele, rara avis într-o Americă sastisită de presa tabloidă şi televiziune, abundă aici şi se întrec a oferi reduceri pentru pururea pauperii studenţi. Papetării şi galerii de artă întregesc peisajul prăvăliilor minuscule, iar cafenelele revărsate "à la française" pe trotuar era deja pline la ceasul însorit al amiezii de martie când mă aflam acolo. Poţi admira lenea exterioară a cetăţii sorbind din cafeaua deloc americană şi citind "ce mai zic jurnalele" cumpărate nu de la automatul de tablă, ci de boutique-ul din colţ. Indulgent cu mine însumi, mi-am îngăduit luxul de a privi oraşul de la o astfel de cafenea, aşa cum odinioară contemplam Piaţa San Marco din Veneţia. Lumea se înrămează altfel când o priveşti în tihnă, defilând prin faţa ochilor tăi. În răgazul acela, poate iluzoriu, m-am gândit că între "haven" - adăpost, sau port de ancorat speranţele - "heaven" - paradis - este, atât în limba engleză, cât şi în oraşul de la Atlantic, o diferenţă neînsemnată.

Detroit

Fundat la 24 iulie 1701 de un grup de fermieri francezi conduşi de Antoine de la Mothe Cadillac, oraşul Detroit este singurul loc din Statele Unite de unde, privind înspre sud, poţi vedea Canada. Tony the Moth, cum îl numesc localnicii pe fondatorul oraşului, s-a aşezat acolo unde râul Detroit face legătura între Lacul St. Clair şi Lacul Eire. Împreună cu 100 de soldaţi şi neguţători de blănuri, grupul lui Cadillac a navigat în canoe de la Montreal, spre a întemeia aici un comptoir al traficului de blănuri, denumit atunci Fort-chartrain-du-Detroit sau Ville d'etroit. În 1760, oraşul a devenit posesiune engleză până în 1796. Ulterior a fost centru administrativ al teritoriului Michigan, apoi, din 1837, capitala temporară a noului stat Michigan.

La 11 iunie 1805, brutarul John Harvey şi-a scuturat pipa, pornind un incendiu din care doar una din cele două sute de clădiri ale oraşului a supravieţuit. Oraşul şi-a mărit populaţia de şapte ori între 1900 şi 1930, ca urmare a descoperirilor manageriale ale domnului Henry Ford. Asamblarea automobilelor pe banda rulantă a mărit spectaculos producţia de automobile, iar ziua de lucru de opt ore şi cinci dolari a contribuit la expansiunea civilizaţiei americane. Astăzi, Detroit este sediul celor trei mari corporaţii americane de automobile - Ford, Chrysler şi General Motors - şi este destul de dificil de zărit vreo maşină japoneză pe autostradă. În 1991, cele trei firme construiseră 8.605.026 de automobile în Detroit.

Detroit este sediul casei de discuri Motown, care şi-a câştigat faima în anii 1960, prin intermediul unor nume sonore: Smokey Robinson, Diana Ross, Stevie Wonder şi Michael Jackson. Astăzi muzeu, Hitsville USA - o casă cu doar un etaj de pe WestGrand Boulevard - a fost cumpărat în 1959 de Berry Gordy Jr., începându-şi cariera mondială. Detroit este de asemenea mândru pentru alte câteva priorităţi: primele reclame radiofonice, transmise de postul WWJ şi primele copii intrate în Statele Unite ale scandalosului, interzisului roman Ulysses, al lui James Joyce. Prima casă mobilă, primul târg statal, prima milă de bulevard pavat din America au de asemenea Detroit drept oraş de reşedinţă.

Detroit este al cincilea port din Statele Unite, cu un trafic anual de 30.000 de tone cargo. Centrul oraşului este deservit de un monorail aerian supranumit the Detroit People Mover, "Strămutătorul de Oameni". Împreună cu anticul tramvai din centru, el leagă Cobo Conference / Exhibition Center, centrul de conferinţe al metropolei, cu Renaissance Center. Acesta este un ansamblu de şapte turnuri de metal şi sticlă, adăpostind cel mai înalt hotel (Westin) din Statele Unite, cu şaptezeci şi trei de niveluri de birouri de lux. În curburile strălucitoare ale centrului se reflectă deopotrivă vechile clădiri ale centrului oraşului, cât şi apele râului Detroit, pe ţărmul căruia este situat. Atraşi de industrie şi perspectiva unei vieţi decente, armeni, asiatici, bulgari, germani, hispanici, maghiari, irlandezi, italieni şi polonezi s-au alăturat populaţiei de culoare în a pigmenta Detroit-ul cu o diversitate multiculturală aiuritoare. Se înţelege că, în acest caleidoscop, prezenţa celei mai largi comunităţi de români din America - peste 250.000 de suflete listate de bisericile româneşti - nu este întâmplătoare.

Oraşul nu mai are însă musculatura de altădată. Recesiunea industriei şi concurenţa japoneză au sleit forţa metropolei. Cartiere întregi au devenit slums, suburbii mizere, iar contrastul dintre luxoasele plaje Grosse Pinte, Harper Woods şi St. Clair, unde înalta societate din Detroit se adăposteşte şi cei aproape cincisprezece kilometri de periferii în ruine care sugrumă centrul oraşului este dramatic. Scufundat în smogul industriei sale poluante, oraşul Detroit îşi arată ridurile îndărătul faţadelor eroice ale edificiilor anilor treizeci. În filme precum Beverly Hills Cop sau Scarecrow, partea întunecată a metropolei devine personaj de celuloid. Măreţia decăzută a Detroit-ului nu are nevoie însă de machiaj cinematografic pentru a fi cutremurătoare.

Pittsburgh

Oraşul Pittsburgh şi-a început istoria drept fort englez la 1758. Aşezat la încrucişarea a trei râuri navigabile - Ohio, Allegany şi Monongahela - Pittsburgh fusese denumit anterior Fort Prince George, Fort Duquesne sau Mercer's Point. Pittsburgh Point a fost la vremea sa cel mai elaborat fort american. Era o fortăreaţă gotică de plan stelat, care cuprindea bastioane la colţuri şi supraveghea acest punct strategic în abia înfiripatul comerţ american. Cu toate acestea, constant atacat de indieni, fortul a fost treptat abandonat de noua armată federală americană de după cucerirea independenţei.

La 1784, familia Penn, care nu mai stăpânea toată Pennsylvania, dar continua să aibă aici mari proprietăţi funciare, a comandat cadastrarea a ceea ce ulterior va deveni centrul oraşului, în scopul vinderii loturilor. Începea astfel odiseea întemeierii oraşului Pittsburgh. După 1811, industria grea îşi flexa muşchii în oraş. Exploatarea cărbunilor, aduşi la vale pe Monongahela River, au favorizat dezvoltarea industriei siderurgice. Pittsburgh înseamnă încă fierul şi oţelul american, iar sediul companiei US Steel din centrul oraşului este un omagiu adus materialului care a revoluţionat tehnologiile şi arhitectura epocii moderne. Clădirea este în întregime o dantelărie viguroasă din rame de oţel. Ea îşi arată structura în întreaga sa nuditate, peste care cele trei decenii de existenţă au depus o patină ruginie.

Transportul fluvian eficace a încetinit dezvoltarea transportului feroviar. Abia la 1851 Pittsburgh este conectat cu restul Americii printr-o cale ferată. Tot atunci, oraşul număra abia 47.000 de locuitori. Industria Pittsburgh-ului mai prenumără printre produsele sale echipamentul electric, aluminiul şi cu deosebire, sticlă trasă. Aşa după cum US Steel şi-a celebrat produsul finit într-un turn, la fel firma Pittsburgh Plate Glass Industries îşi face reclamă în Golden Triangle, triunghiul din centru care cuprinde sediile marilor corporaţii. Ansamblul de clădiri al firmei PPG este în întregime din sticlă albastră şi oglindă, arătând ca un candelabru gigantic din sticlă atârnând în sus. "Goticul" de sticlă a fost gândit de Philip Johnson şi a semnalat, la vremea sa, ca şi AT&T Building din New York, descoperirea postmodernismului de către cel mai mare cameleon pe care vreodată l-a produs arhitectura.

Iată şi câteva date pe gustul americanilor: clădirea a costat peste 200 de milioane în 1985 şi ocupă cinci acri de teren adiacent pieţei centrale istorice a oraşului. Turnul central are patruzeci de niveluri şi aproape 200 de metri înălţime. Un milion de picioare pătrate de sticlă reflectorizantă a fost folosită pentru faţade, dintre care 19.750 piese au fost folosite pentru decorarea faţadei turnului principal.

Pittsburgh este şi un renumit centru universitar. Cea mai înaltă clădire universitară din Statele Unite este situată în campus-ul Universităţii Carnegie-Mellon. John G. Browman, care va deveni cancelarul universităţii în 1921, a comandat acest zgârie-nori Art-Deco la bază şi gotic la vârful aflat la peste 160 metri înălţime, arhitectului Charles Z. Clauder. Turnul a fost botezat Catedrala Învăţăturii şi a fost terminat abia în 1938, din cauza crizei economice.

În cimitirul Bisericii Metodiste din centrul Pittsburgh-ului a fost descoperit un tumul funerar aparţinând indienilor americani. Aici a fost îngropat, chiar lângă zidul bisericii, Marele Şef Red Pole al naţiunii Cheyene, căruia naţiunea americană îi este profund îndatorată, aşa cum se poate încă lectura pe inscripţia mormântului. Biserica este în întregime înnegrită de fumul furnalelor. Mormântul marelui şef de trib indian, pierdut în iarba unanimă a cimitirului, stă alături de foşti săi inamici cu feţe palide, iar eroi ai independenţei zac înfrăţiţi dedesubt împreună cu ofiţeri ai armatei coloniale engleze. Turnuri amnezice şi totodată vibrante înconjoară liniştitul cimitir. Soarele de mai incendia faţadele din jur, dar aici el era absorbit de zidurile negre ale bisericii. Iată înţelesul: dacă scrijeleşti puţin machiajul energizant al oraşelor americane, istoria dezvăluie încă tragedii abia conţinute.