Ghiţă

Tata îmi dă un telefon şi-mi spune că s-a hotărît să-l taie pe Ghiţă, că nu prea mai mănîncă şi că e şi aşa foarte frig afară, că afumătoarea e deja pregătită şi că vrea şi el, anul ăsta, să se bage în "casă" mai repede. "Sacrificiul" e planificat, aşadar, pentru săptămîna viitoare, sîmbătă. Tata s-a mutat de la oraş la ţară, în Vrancea, între nişte dealuri cu viţă de vie şi alei minunate cu plopi bătrîni. Cînd merg acolo am întotdeauna senzaţia de timp anchilozat: drumurile arată la fel ca în copilăria mea, cu mult praf sau noroi, în funcţie de vreme. Maşini trec rar pe uliţe. Casele oamenilor, în afară de cele cîteva noi, ale stranierilor, arată cam la fel: făcute din chirpici, bolţari sau cărămidă (mai rar), vopsite în alb sau crem şi acoperite cu tablă. Au apărut, ce-i drept, mai peste tot, antene parabolice, un detaliu care face, cumva, diferenţa cu anii de dinainte de '89.

Iau pe loc decizia să merg la tăiatul porcului. N-am mai asistat la un astfel de eveniment din copilărie, pentru că am plecat de acasă de mulţi ani şi, în general, noiembrie-decembrie mă prindeau prin alte părţi. Am vagi amintiri despre un tăiat de porc cînd eram în clasele primare, cînd nea Gurică, meşterul de porci de atunci, m-a aşezat călare pe animalul înjunghiat, după care au pregătit paiele şi a început pîrlitul animalului, văzut ca un ritual, în imaginaţia mea de copil. Mi-a rămas în minte acel decembrie îngheţat, cu zbaterea scurtă a porcului în momentul înjunghierii, cu aburii care ieşeau din animal şi din oameni, cu mirosul de rachiu fiert şi rîsetele barbaţilor la împotrivirea mea de a urca pe spinarea lui. Au trecut mulţi ani de atunci şi astăzi, cînd dau cu ochii de Ghiţă, mă apucă o nostalgie amestecată cu milă, văzîndu-l cu cîtă seninătate şi poftă de viaţă mănîncă ultima lui porţie de mîncare.

E 7 dimineaţă şi cu greu mă dau jos din pat. Soba e rece de multă vreme, iar în camera de oaspeţi e aproape frig. Cîteva gene de lumină îmi zic că e timpul să mă îmbrac, deşi mi-ar plăcea să dau un "decret" şi să-l eliberez pe bietul Ghiţă, iar eu să pot să mai trag un pui de somn în patul cald. Afară frigul mă trezeşte instantaneu. E o brumă groasă, albă, strălucitoare în primele raze de soare care apar. Tata si mama pregătesc ustensilele, lighenele, apa fierbinte şi tot ce e necesar pentru complicatul proces de tranşare a unui porc. Apare şi Silviu cu nea Costică, vecinii care vor tăia animalul. Silviu e cu cîţiva ani mai mare ca mine, un uriaş blînd şi politicos ca o domnişoară. Taie lemne la pădure şi îngrijeşte o bucată de pămînt împreună cu tatăl lui, nea Costică, vecinul liniştit, săritor şi bun la toate. Ghiţă îşi face apariţia în cîteva minute. E speriat şi simte că ceva nu-i în regulă. Cei doi "călăi" îl duc la locul potrivit şi încearcă să-l ţină strîns, culcat pe pămînt. Ghiţa e atletic, n-are mai mult de 100 de kg, e tînăr şi-n putere. Nu se lasă culcat cu una cu doua şi zbaterea lui e chiar ameninţătoare. Nea Costică îi înfige cuţitul în gît şi pune ligheanul pentru adunat sînge, dar Ghiţă e turbat de furie, se întoarce pe cealaltă parte şi reuşeşte să se desprindă din strînsoare. Mă aflu la 3 metri şi nu pot să cred ceea ce văd: un porc cu un cuţit înfipt în gît, alergînd bezmetic prin curte, în timp ce 5 oameni se uită "anesteziaţi" la el, fără să poată face mare lucru. În cele din urmă, Silviu se aruncă asupra porcului şi-l prinde de un picior. Porcul nu mai are putere să se împotrivească. Sîngele curge ca dintr-o fîntînă şi locul arată ca după un măcel cumplit. În sfîrşit, animalul răsuflă adînc şi moare. Îmi zic că gîndul meu de eliberare a provocat toată scena asta suprarealistă cu un porc înjunghiat alergînd dezinvolt. "Domn' inginer, în viaţa mea n-am mai trăit una ca asta, mi-a alunecat mîna pe el, da' şi el al naibii ce putere a avut...", se dezvinovăţeşte nea' Costică către tata în permanenţă.



Meşterii pun porcul pe masă, dau drumul la butelie şi încep să ardă pielea animalului. Tehnologia se pare că a avansat şi în domeniul ăsta, porcii nu se mai pîrlesc cu paie, ci cu autogen de la butelie. Procesul de pîrlire, spălare şi curăţare a pielii e unul destul de lung şi complicat. Băieţii chiar se pricep: trebuie să treci flacăra peste fiecare centimetru de piele, astfel încît părul aspru să ardă, dar şoriciul să nu aibă timp să se usuce şi să crape. Porcul îşi schimbă culoarea, încetul cu încetul, din alb-rozaliu în pămîntiu închis. Urmează cîteva ture de spălat şi apoi curăţatul arsurii depuse cu peria si cuţitul. Treptat, se ajunge la un alb-gălbui curat, cum n-ai fi crezut că poate arăta un porc, uitîndu-te la pielea înnegrită de mai înainte. Frigul s-a mai înmuiat puţin şi lumina moale a dimineţii pune stăpînire pe grădină. Aburi subţiri ies din pămînt în zonele în care bate soarele şi simt că parcă m-am mai încălzit. Ghiţă e gata pentru ultima operaţie, alb şi curat cum nu-l mai văzuse nimeni niciodată. Primul cade capul, apoi picioarele din faţă şi cele din spate. "Aici e dibăcia", îmi zice tata, "cît de adînc bagi cuţitul, cum tai slănina şi cum scoţi muşchiuleţii". Nea' Costică îşi creşte înapoi ratingul după întîmplarea de dimineaţă: porcul e dezvelit de slănină încetul cu încetul, cu mişcări precise, de măcelar. Slănina e subţire şi cu fibre de carne prin ea, muşchii spatelui apar ca doi pitoni însîngeraţi, urmează apoi restul de "subansamble" şi, la urmă, măruntaiele.

Mama mestecă de zor în ceaunul cu tochitură. Alături e aproape gata o mămăligă uriaşă. E un miros fantastic în bucătărie, pe care nu ai unde să-l simţi în altă parte. E momentul unic al "pomenii" porcului. Masa e aproape gata: brînză cu mămăligă, tochitură cu vin tulburel de anul ăsta şi friptură pe jar. S-a făcut ora 11 şi, cum de dimineaţă n-am mîncat decît o coajă de pîine, stomacul mi se zbate înnebunit de bunătăţile de pe masă. Partea grea abia acum începe: mama nu stă prea mult cu noi, căci, pînă diseară sunt multe de făcut. Vecinii mei se aşează la masă cu sfială, dar bucuroşi că au terminat o treaba nu tocmai uşoară. Au mîini mari şi aspre, de adevăraţi ţărani. Vorbesc cu mine cu domnu', deşi sunt cel mai mic de la masă, lucru care mă face să mă simt oarecum stînjenit. Oamenii ăştia n-au nici un venit, trăiesc doar de pe urma a ceea ce produc în curtea lor sau la cîmp. Sunt de-a dreptul săraci, deşi au o gospodărie destul de bună, dar asta numai printr-un efort continuu, care începe din copilărie şi se termină odată cu ultima suflare şi la care participă toată familia: părinţi, copii, nepoţi, gineri sau alte neamuri care trăiesc în aceeaşi curte. Nu e niciodată timp de odihnă, de concedii, de relaxare. Viaţa la ţară e cu mult mai aspră decît ne place nouă, orăşenilor, să credem. Pentru ei, noţiuni precum Uniunea Europeană sunt complet lipsite de sens, aşa cum tot lipsite de sens li se par legile mai clare sau mai neclare care le interzic tăierea animalelor în ograda proprie, făcutul ţuicii sau ţinutul mortului în casă. Viaţa lor, nemodificată substanţial de zeci de ani, nu poate fi schimbată de la centru prin nişte decizii arbitrare care, de cele mai multe ori, nu au nici o legătură cu esenţa spiritului lor. Ei văd viaţa altfel, pentru că trăiesc altfel. Nici n-am pretenţia că pot înţelege ce se întîmplă cu ei, atîta vreme cît am trăit mai mult la oraş, rupt aproape complet de realitatea unui sat autentic. Cred că satul românesc reprezintă o problemă extrem de delicată şi foarte greu de rezolvat.

Ghiţă s-a topit în burţile noastre încet, încet în zilele şi săptămînile care au urmat. S-a dovedit a fi un adevărat succes culinar pentru toţi cei care au gustat cîte ceva din el. A fost ultimul porc crescut la ţară de părinţii mei şi, probabil, ultima execuţie la care am asistat sau voi mai asista...


PS: Dacă vreţi să împărţiţi cu cititorii LiterNet-ului o poveste despre Crăciunurile din amintire sau despre cele din vise, o aşteptăm la [email protected] (în word, cu diacritice) pînă pe 27 decembrie 2009. Dacă ne place o să apară pe LiteNet.