Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Crăciun  Sageata  Poveşti de Crăciun la LiterNet

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

De ce nu am crezut niciodată în Moş Crăciun


Elisabeta Isanos

20.12.2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Pentru că toată lumea susţinea că există, deşi era de nevăzut, n-am putut să cred niciodată în Moş Crăciun. De sărbători, la mine venea doar bradul. Era adus în casă pe furiş şi ascuns în odaia din faţă, unde nu se făcea focul. Umplea odaia, proaspăt, înalt, plin de întuneric şi de aer rece de-afară. Profitând că uşa nu era încuiată, mă furişam înăuntru, îl pipăiam, îl priveam pe îndelete de sus până jos, apoi făceam inventarul podoabelor, globuri, lumânărele, beteală, etalate pe masa de-alături. Ştiam că, peste puţin timp, bradul încă viu avea să fie acoperit de găteala strălucitoare, dar fără să mai aibă prospeţimea de pe când era gol şi doldora de aroma pădurii: mult mai trist, deşi împodobit, va sta resemnat, înconjurat de priviri, ţinându-şi în palme de cetină lumânările.

Cu Moş Crăciun, era altă poveste. Mi se părea suspect, pentru că toţi se arătau prea siguri de existenţa lui. Despre orice altceva existau îndoieli, cu privire la orice alte lucruri se iscau discuţii în contradictoriu, numai de existenţa lui Moş Crăciun nu se îndoia nimeni, cu toate că nu se lăsa nici măcar zărit. Despre faptul că se va distribui sau nu pâinea de pe cartelă, despre ninsoarea din noaptea următoare, despre sosirea de pe o zi pe alta a unor misterioşi americani, despre ce vrei şi ce nu vrei, se vorbea ca despre chestii îndoielnice, unii credeau, alţii nu, şi tocmai şovăiala asta le făcea pe toate credibile. În schimb, sosirea lui Moş Crăciun părea să fie indiscutabilă, un fenomen care nu admitea incertitudini, tare ca piatra: Moşul plin de daruri avea să fie în mod sigur prezent la datorie, în noaptea respectivă. Siguranţa fără fisură cu care se vorbea despre el, ca despre o dogmă care nu suportă necredinţa, a reuşit să-l facă, în ochii mei, mai ireal decât o ninsoare de mâine şi decât acei americani exotici, despre a căror sosire se vorbea cu îndoială, în şoaptă.

Şi dacă Moş Crăciun era o născocire, aş fi preferat să-l inventez eu, deoarece credeam cu plăcere în propriile mele invenţii. Însă, pentru că exista cu mult înainte de mine, nu apucasem să-l fac, îl făcuseră alţii, aveam să aflu mai târziu unde şi cum. Totuşi, pentru că îmi erau dragi ai mei, şi îi vedeam cum se străduiau, nu voiam să le stric plăcerea, mă potriveam la mintea lor şi mă prefăceam păcălită. Jucam într-o piesă cu Moş Crăciun, eu eram copilul care se bucura de darurile găsite sub brad dimineaţa, şi reuşeam să-mi joc destul de bine rolul, cu toate că descopeream cu vreo săptămână înainte cadourile, ascunse într-un dulap, în spatele unui teanc de cearşafuri; citeam pe nerăsuflate cărţile, probam jerseul, apoi le împachetam şi puneam totul la loc. Nimeni nu s-a prins vreodată. De fapt, acum înţeleg că piesa cu Moş Crăciun avea în substrat iubirea: ei mă iubeau şi voiau să-mi facă o bucurie, iar eu, iubindu-i, nu voiam să le stric bucuria de a dărui.

O piesă cu Crăciunul am văzut şi la şcoală, în iarna lui 1947: colegii mei costumaţi în îngeri înconjurau o iesle şi cântau. Eram, pe bună dreptate, fascinată, fiindcă îi văzusem în cu totul alte înfăţişări şi cu alt tip de purtare, dar până una-alta, erau îngeri şi mă priveau ştrengăreşte, mişcându-şi uşor aripile cu sclipici. Desigur, m-aş fi uitat la ei cu şi mai multă admiraţie, dacă aş fi ştiut că erau nu doar primii îngeri pe care-i vedeam în carne şi oase, ci şi ultimii din viaţa mea: în iarna următoare, 1948, îngerii nu au mai apărut la serbare, s-au făcut invizibili, cum de altfel dispăruse şi icoana din clasă, iar dascălii se străduiau să ne convingă prin lozinci de irealitatea tuturor făpturilor cereşti. Cu felul meu de a cântări adevărul şi neadevărul, strădaniile dascălilor de a-i pune sub semnul întrebării nu au reuşit decât să-mi întărească credinţa în existenţa neîndoielnică a îngerilor.

În vreme ce despre îngeri nu se mai vorbea, Moşul a rezistat, sub alt nume, se chema Gerilă, şi se retrăgea tot mai mult din zilele lui rostuite spre sărbătoarea, pe atunci permisă, a Anului Nou. Numele fals şi oportunismul m-au dezamăgit şi m-au întărit în convingerea că nu avea cum să existe. Impostori plini de iubire faţă de copii, părinţii şi bunicii se foloseau de masca Moşului pentru a-i ferici o dată pe an.

Bineînţeles, nu mai am vârsta potrivită pentru a crede în Moş Crăciun. Însă, dacă aş avea-o, aş fi şi azi la fel de sceptică în privinţa lui, ca acum cincizeci de ani. Prea umple lumea de dovezi că există, prea i se face reclamă, pe zidurile blocurilor, în vitrine, în ziare şi mai ales la televizor. Cu părul alb, dar rumen şi bucălat la faţă, Moşul e mort după Coca-Cola sau după cafea, încât e în stare să trateze preferenţial copiii, lăsându-se mituit cu o ceaşcă fierbinte. Reni, ursuleţi, păpuşele având chipul lui prezumtiv, bonete roşii cu bordură albă şi vârful pleoştit şăgalnic pe-o parte, beculeţe colorate, într-o fantastică revărsare de lumini, şi mai ales brazi, enorm de mulţi brazi, de diferite mărci, ca automobilele, umplu oraşele cam cu o lună înainte, de la un capăt al mapamondului la altul, transformând bucuria discretă a Crăciunului într-un prilej de satisfacţii comerciale. Probabil că mai bine de jumătate din cei care-l sărbătoresc nu ştiu ce este Crăciunul: a devenit un simplu efect târziu, al unei cauze uitate. Un prilej de a primi şi de a oferi cadouri, de a mânca şi de a bea. Un fel de aniversare cu caracter general, indiferent de data naşterii: e ziua tuturor, şi dacă ţine trei zile, cu una liberă oficial, cu atât mai bine. Uneori, timid, printre răsunătoare şi prea repetate ecouri de Jingle Bells, mai răzbate şi câte un fir de colind, care spune: "O ce veste minunată / Dinspre Betleem se-arată: / Astăzi s-a născut / Cel făr' de-nceput, / Cum au spus prorocii..." Dacă mulţi dintre noi am uitat a cui zi de naştere este la Crăciun, splendidele colinde româneşti nu uită că este ziua lui Iisus.


PS: Dacă vreţi să împărţiţi cu cititorii LiterNet-ului o poveste despre Crăciunurile din amintire sau despre cele din vise, o aşteptăm la [email protected] (în word, cu diacritice) pînă pe 27 decembrie 2009. Dacă ne place o să apară pe LiteNet.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Colindul din nucă, Ana-Maria Androne-Bouman (4.4/5 - 8 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Moşul şi Banca - o poveste de Crăciun, Diana Cuzic (5.0/5 - 3 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Invitaţie la poveste de Crăciun, Redacţia LiterNet (5.0/5 - 10 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Culoarea Crăciunului, Iulia Hossu (5.0/5 - 9 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Domnul C., Alexandra Mariniţu
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Felicitările Fundaţiei Hope and Homes for Children România


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer