Crăciun luminos

Stăteam cocoţată pe un scaun lângă brad şi agăţam primele globuri pe crengile de sus când el dădu buzna în cameră cu instalaţia de pom pe după gât, aprinsă, tocmai terminase s-o repare şi aştepta să observ asta. Ahaaa, deci ai reparat-o... Dap! Hai şi pune-o tu că eşti mai înalt! Dar el se trase spre fereastră şi se uită afară. Se întunecase şi ningea şi era o mamă de ger... Dă-o-ncoace! ţip eu întinzând mâna cu nerăbdare dar el nu se clinti... Ce ai domnule, dă-o odată că ne-apucă Paştele... Ştii, ce-ar fi să dăm o fugă afară prin zăpadă? Pe gerul ăsta? Nici nu mă gândesc, am spus eu şi am mai luat un globuleţ din cutie şi nu ştiu cum, privind dârele argintii de pe glob mi-am adus aminte de strada pe care copilărisem, cum fugeam până la colţul străzii şi înapoi desculţă prin zăpadă, şi am simţit aşa că mă mănâncă tălpile şi-mi vine iar pofta...

El stătea lipit de geam şi fulgii parcă treceau prin sticlă şi i se aşezau pe nas... Păi să dăm o fugă, zic eu, până încolo pe câmp... Casa noastră se afla într-un sat la câţiva kilometri de oraş şi ne mutaserăm de curând acolo, bine, zice el, da' desculţi!, zic eu, numai să-mi pun fesul, zice el... Era într-un pulover subţirel şi blugi iar eu în nişte pantaloni şi un tricou cu mânecă lungă şi amândoi cu picioarele goale, şi-a pus fesul şi rămase uitându-se la mine cum legam globul: Ştii la ce m-am gândit? La ce? întreb eu, şi el de colo: Ce-ar fi să punem instalaţia pe noi şi să ies aşa cu tine-n spate şi cu instalaţia... Mă întinsesem cât puteam de mult spre pom, un picior era în aer şi m-am întors uimită spre el, cu globul în mână, scaunul s-a înclinat şi am căzut printre cutii...

În curând fugeam prin zăpadă prin spatele curţii, spre câmp, eu cocoţată pe umerii lui, şi instalaţia aprinsă înfăşurată frumos de pe capul meu până la gleznele lui, şi ningea de zor... Satul făcea o curbă pe care o tăiam gonind către râu, astfel că puteam fi zăriţi din toate casele... Cine se afla la ceasul acela pe afară pe la vaci sau trecea cu vreo treabă... Nu mai puteam de râs, de abia mă ţineam, iar el gonea zdravăn pentru că-l ardea zăpada la tălpi, şi-l mâna frigul, să se încălzească... în câteva minute eram departe, şi foarte bine îmbrăcaţi, în blănuri de zăpadă. Ne îndreptam către o lumină slabă şi deodată se opri... eram în faţa unui adăpost pentru oi şi un om, probabil ciobanul, stătea mai departe, îngenuncheat în zăpadă cu mâinile împreunate pentru rugăciune şi răcnea: Ţine-mă, Dumnezeule sfânt! Dumnezeule mare, care te-ai născut în seara asta...

Uite cum se roagă bietul om, am spus eu, iar noi n-avem pic de sfinţenie, gonim de nebuni prin viscol, ba avem, a spus el, încet... avem cu duiumul... că la noi se roagă, să-mi trag ceasul!... Cum la noi? m-am uitat cu atenţie şi într-adevăr era întors către noi... Stinge! stinge! a zis el şi atunci mi-am dat seama că îmi îngheţaseră cumplit mâinile şi nu mă mai ascultau, cu greu am început să-l pipăi pe sub zăpadă, printre fire şi beculeţe, am ajuns la un buzunar de pe umăr, cutia cu întrerupătorul era acolo, am apăsat şi ne-am stins, apoi a luat-o înapoi la picior şi dă-i şi fugi...

În casă am continuat să stăm în zăpadă, într-un lighean mare, ţinându-ne mâinile şi picioarele la dezgheţat... Vroiam să râd dar nu puteam, nu mă ascultau fălcile, el mi-a adus un pahar mic de coniac şi cumva mi-am descleştat dinţii şi l-am dat pe gât, apoi l-am simţit cum aluneca în picioare, fierbinte şi greu... Apoi degetele începură să se mişte către brad... găteam bradul şi aveam impresia că hohotele noastre de râs încă hoinăreau prin viscol, unul în spinarea altuia...

A doua zi intră ca o furtună Kati, vecina, să ne spună că aseară s-ar fi ivit Dumnezeu spre râu şi încă i se văd urmele tălpilor pe zăpadă. Am ieşit şi pe câmp era plin de oameni, răscoleau zăpada, se închinau. Am fost îngrozită. Ştii, am zis, nu mă simt bine, poate ar trebui să mergem şi să le spunem adevărul... eu cred că i-am dezamăgi, oamenilor le place să creadă în aşa ceva, credinţa nu le strică, chiar îi va face mai buni vreo două săptămâni de acu' încolo... Crezi că-i ţine două săptămâni? Eu ştiu?... poate şi trei... Eu zic să le spunem... Nu mă 'nebuni, măi femeie, ce să le spui... câţi ani ai? 34... Şi eu, câţi ani am? 33... Buuun, spune-le că doi oameni trecuţi de 30 de ani, căsătoriţi şi la casa lor, fug pe câmp, prin viscol, cu instalaţia de pom pe ei şi cu picioarele goale şi ai să vezi cum au să se uite la noi. La ţară un om de douăzeci de ani e deja bătrân şi trebuie să aibă casa lui şi aşa suntem nişte ciudaţi că ne-am mutat din oraş în satul lor...

Mi-am adus aminte de vecinul Samu când ne-a zis să lăsăm prostiile, lucrul pe calculator şi drumurile la oraş toată ziua şi să ne apucăm de lucruri serioase, să muncim pământul şi să creştem animale... şi ne-a pus în braţe un măgăruş şi un purcel - care pesemne va muri de bătrâneţe şi va fi dat la ziar -, să încropim şi noi o gospodărie... Da, ai dreptate, am spus, tocmai trecea un car cu o claie uriaşă de fân, cu furca înfiptă într-o latură şi câinele legat într-o parte... cătinel, să nu cadă, încetinind circulaţia sutelor de maşini care nu aveau ce să facă, trebuiau să se alinieze...

Până la urmă, e Crăciunul... Şi Crăciunul ce e? Nu e veselie? Şi Dumnezeu... nu e în bucuria inocentă?... Poate...


PS: Dacă vreţi să împărţiţi cu cititorii LiterNet-ului o poveste despre Crăciunurile din amintire sau despre cele din vise, o aşteptăm la [email protected] (în word, cu diacritice) pînă pe 27 decembrie 2009. Dacă ne place o să apară pe LiteNet.