"Împărţind aceeaşi carte şi acelaşi pat cu un bărbat mai deştept decât mine".
Acesta e răspunsul pe care l-am dat în clasa a VIII-a, când diriginta ne-a pus să scriem o compunere cu tema "cum ne vedem peste 20 de ani". Mi-era lene să scriu, în multe vorbe, poveşti despre viitor, aşa că am scris 13 cuvinte pe un rând şi am dat foaia. Uitasem surpriza de pe faţa dirigintei, cum uitasem şi răspunsul acesta. Mi l-am amintit, săptămâna trecută, în timp ce citeam cartea despre personajul meu de astăzi.
Explicaţia răspunsului de atunci nu am dat-o niciodată. Diriginta s-a supărat că nu i-am luat tema în serios, mi-a ţinut o predică despre faptul că nu doar matematica e importantă şi că e bine să iau în serios şi literatura, eventual să mai şi citesc câte ceva - ca să mă pot exprima în mai multe propoziţii -, şi m-a lăsat în cele din urmă în pace. De fapt, eu văzusem (şi plânsesem cât cuprinde) Love story cu câteva zile înainte şi îmi plăcuse o secvenţă în care el şi ea stăteau pe o canapea, îmbrăţişaţi, citind aceeaşi carte.
Personajul de astăzi s-a regăsit vineri în varianta "print" a jurnalului de cinefil, în Jurnalul Naţional. Mă gândeam să nu mai scriu şi varianta pe larg a acestui subiect (întotdeauna în ziar sau la revistă îmi fac probleme că nu pot scrie tot ceea ce vreau din lipsă de spaţiu), mă gândeam că dacă dezvolt subiectul îmi "prind urechile" pentru că sunt puţine asemănări între film şi personaj, iar eu vroiam - pur şi simplu - să mai aduc în atenţia publică, măcar încă o dată, numele eroinei de astăzi.
Dar vineri, după ce apărut textul, un prieten (pe care nici măcar nu-l cunosc personal, dar mi-a devenit apropiat - via e-mail - graţie acestui jurnal) mi-a trimis un e-mail cu un "attach" special. Erau acolo toate articolele publicate despre doamna de astăzi, articole care se găseau în arhivele Mediafax. Aşa că am revenit asupra subiectului, nu atât pentru o variantă extinsă a ideilor mele, cât pentru a transcrie mai multe dintre gândurile eroinei.
(Mă gândesc să pun într-o filă de jurnal reacţiile celor care citesc în fiecare săptămână rândurile / gândurile mele, să povestesc ce spun personajele când se regăsesc în paralele cu filmele prezentate aici şi să recunosc cam cât de tare mi-a bătut inima când am primit e-mailuri sau telefoane de la eroii mei din Malena, American Beauty sau, mai recentul, Kate&Leopold, ca să dau aici doar câteva exemple. Poate am să fac asta în ultima filă de jurnal, căci şi jurnalul va avea un sfârşit.)
*****
Dragostea costă / Intolerable cruelty e o comedie romantică pe care n-aţi avut timp să o vedeţi pentru că a fost lansată vineri.
E o poveste despre o doamnă care se tot căsătoreşte cu oameni bogaţi ca să le ia banii şi despre un avocat care vrea să o prindă cu mâţa-n sac.
Asemănările între film şi personajul meu sunt doar două: amândouă eroinele au o frumuseţe aparte, foarte specială. Amândouă s-au căsătorit de mai multe ori. Restul e doar un pretext ca să povestesc despre o doamnă a cărei viaţă ar trebui ecranizată.
*****
"Există o femeie. Are în ea un nu ştiu ce clasic, un clasic minor, de parcă ar fi de acum 70-80 de ani. Frumuseţe de altădată. Are sexapil, asta-i expresia corectă. Dacă mă priveşte, roşesc. Dacă o privesc, roşeşte. Etcetera." (O femeie, Peter Esterhazy, editura Humanitas, 2002).
Există o femeie, e frumoasă, are sex appeal, e magică, are şarm şi pare că e o statuie din Grecia Antică. E actriţa care joacă în filmul Dragostea costă, Catherine Zeta-Jones.
Am văzut-o la doar câţiva paşi de mine, acum 2 ani, la ceremonia de decernare a premiilor Oscar. Strălucea pur şi simplu, ieşea în evidenţă între toate acele doamne care nici ele nu erau lipsite de make-up sau rochii frumoase, ba chiar aveau siluete mai zvelte căci Catherine tocmai ce născuse. Doamna Douglas avea ceva aparte, ceva al ei, care o făcea să fie remarcată între toate acele frumuseţi.
Şi doamna pe care vi-o prezint astăzi e o femeie magică....
"Pe scenă vocea ei suna ca sfâşierea înceată a unei bucăţi de mătase veche", aşa o descrie soţul numărul doi. "Forţa ei de seducţie, neatinsă de timp, era extinsă asupra tuturor generaţiilor neverosimil, aproape scandalos, de la adolescent la bătrân", spune despre ea soţul numărul trei.
"E ca o cruce pe care o porţi pe piept" o descrie Cioran, iar Radu Beligan recunoaşte: "Toată generaţia mea a fost îndrăgostită de ea".
Ca frumoasa din filmul de la care am plecat astăzi, doamna mea a avut mai multe iubiri şi căsnicii. Însă iubirile ei n-au urmărit câştiguri financiare şi au fost atât de speciale încât cei trei bărbaţi cu care s-a căsătorit de-a lungul timpului, au avut puterea să-i rămână alături dincolo de orice convenienţă socială. Ba mai mult, timp de 10 ani, a petrecut Anul Nou alături de toţi trei. "Suntem la un loc, trei bărbaţi stând alături de femeia pe care o iubim profund. Este ceva sublim în această imagine, un bărbat de 80 de ani, altul de 60, al treilea de 50 şi o femeie a cărei vârstă nu are importanţă. De câte ori mă gândesc la aceasta, am un sentiment de linişte şi de stabilitate," spunea într-un interviu, în 1986, soţul numărul trei.
Există o femeie. Are în ea un nu ştiu ce clasic. Când o vezi, în poze, nu e cea mai frumoasă din lume, dar are frumuseţea de altădată. Astăzi are 90 de ani. Este o regină a contrastelor, e fragilă, delicată, dar puternică şi se luptă de câţiva ani cu bătrâneţile şi boala. Viaţa ei e ca un film: soţul numărul unu, pictorul Ştefan Constantinescu, a fost cu 15 ani mai mare, soţul numărul doi, regizorul Liviu Ciulei era cu 10 ani mai mic, iar soţul numărul trei, regizorul Lucian Pintilie, cu 20 de ani mai tânăr.
Povestea ei magică (nu există dovadă mai puternică a personalităţii ei extraordinare ca dragostea acestor artişti minunaţi) e publicată într-o carte care se numeşte "La vie en rose". Nu mai aveţi şanse să găsiţi cartea (a apărut în 1997 şi stocul e epuizat) şi nimeni nu se gândeşte să-i ecranizeze uluitoarea viaţă, aşa că vă transcriu aici gândurile ei preţioase. Fără alte comentarii.
Despre Lucian Pintilie: Eu şi Lucian am fost posedaţi de arta noastră. Am sacrificat tot pentru teatru: prieteni, bucuria unui copil, plăcerile unei vieţi obişnuite. Nu regret. Omul trebuie să trăiască ce simte.
Clipe de fericire mută: când ne plimbam sau când stăteam în pat, întinşi unul lângă altul, ţinându-ne de mână, fiecare cu gândurile lui.
În infernul în care trăiesc acum, când nu mai văd aproape deloc şi nevralgia de trigemen de la cap mă desparte de lume, el e singura mea salvare. Suntem amândoi foarte încercaţi. I-am spus într-o zi: noi suntem pedepsiţi pentru că ne-am iubit. La un moment dat ar fi trebuit să ne despărţim, din cauza diferenţei mari de vârstă. Ştiam că legătura nu e normală dar continua să ne unească un dor de neînvins. Mi-a spus că are nevoie în continuare de mine: "tu nu trebuie să faci nimic, tu trebuie doar să exişti."
Iubirea este o boală. Multă suferinţă - deşi sunt şi clipe de fericire -, pentru că eşti obsedată de cel care te-ai îndrăgostit, îl ai in tine, te întrebi mereu ce face, de ce nu vine...
A fost un sentiment pe care nu l-am căutat. El a venit şi eu l-am trăit foarte adevărat şi profund. Consider că a cunoaşte dragostea e o fericire în viaţă. Chiar dacă de cele mai multe ori această stare aleasă este însoţită şi de multă suferinţă."
Bucuria reuşitei îmi provoca tristeţe. Nu ştiu de ce. Mă apuca o oboseală sufletească. Nu zburdam de veselie, mă cuprindea o stare de melancolie. Liviu Ciulei mi-a spus o dată: Tutu, tu nu ştii să te bucuri.
Poate că actoria e o artă - cum a spus Andrei Şerban - mereu pe nisipuri mişcătoare. Moare şi se naşte în fiecare seară.
Diferenţa dintre actorul mare şi cel mic nu e la nivelul talentului, ci la nivelul miracolului.
Mă înspăimântă perisabilitatea profesiunii noaste. Sunt actori care au şansa ca numele lor să fie legat de o legendă sau de o anecdotă, şi alţii care nu au decât o singură sursă de supravieţuire, arta lor desăvârşită.
P.S.: La Hollywood se filmează The Roman Spring of Mrs Stone, cu frumuşelul Olivier Martinez şi "veterana" Helen Mirren. Filmul este povestea unei foste actriţe care trăieşte dragostea vieţii ei alături de un bărbat mult mai tânăr.
Eroina mea de astăzi, Clody Bertola nu mai acordă interviuri şi nu vrea să se mai întâlnească cu jurnaliştii. Dar tinerii vor să o cunoască. După apariţia articolului meu din ziar, mulţi dintre cei pe care-i cunosc sau care, pur şi simplu, îmi ştiu adresa de e-mail, mi-au cerut să le împrumut cartea La vie en rose cu Clody Bertola (Ludmila Pantlanjoglu, Editura Humanitas, 1997). Ceea ce am să şi fac. Cartea îşi începe excursia printre prieteni.