Puterea pur şi simplu, viaţa fără amintiri

Ceea ce urmează reprezintă o continuare, un final adăugat şi, deci, o modificare, o modulare a unui text intitulat Puterea pur şi simplu (deconstrucţia la putere), postat pe 13 decembrie 2009 (şi care poate fi citit / recitit aici). Există "materii", chestiuni, teme în care nu îndrăznesc, nu-mi permit, asemenea multora dintre contemporanii mei, să înaintez cu paşi mari, să sar. Epoca se schimbă, epoca s-a schimbat deja, schimbarea s-a operat, şi, ca de obicei, astfel de evenimente, singurele demne, probabil, de acest nume, cînd devin perceptibile, înseamnă că s-au produs deja.

Viaţa ar trebui să aibă putere constituţională imediată, directă. Spre asta ne îndreptăm, asta ne este, tatonantă, oarbă, dorinţa. Cum se mai constituie, în aceste noi condiţii, politicul? Cum ne "modernizăm" (tema enormă, prezidenţială în plus)? Cumva prin neutralizare, prin dezafectare etică?

În România, adevărul brut şi brutal al puterii a sfîşiat, o dată în plus (privilegiu istoric), minciuna, ambalajul, ficţiunea de hipermarket politic, de teleshopping, a aşa-ziselor "ideologii". Nu ne mai permitem, vai, nici măcar luxul minciunilor ideologice! Nu mai stă nimeni să ne mintă "frumos", vast, vizionar, generos, "intelectual": e "criză".

Dintr-o dată, puterea se arată drept ceea ce e: fentă pe loc (să nu jignim, totuşi, fotbalul!), înşelătorie de moment, după principiul "muşcă şi fugi", "cine loveşte primul", "mai bine să plîngă mă-ta decît să plîngă mama". Aşa-zisa doctrină popular-europeană consfinţeşte, formalizează politic nu numai moartea doctrinelor, ci şi sfîrşitului doliului după dispariţia acestor dinozauri intelectuali.

Preţul puterii obţinute fără pretenţii, şmechereşte, cu intelectuali care girează, "modernizator"-pravoslavnic, anti-intelectulismul, este, însă, exorbitant. La fel ca hidrocarburile, puterea, cu cît este mai ieftină, cu atît este mai nocivă.

Peste 20 de ani nu vom mai avea despre ce să ne amintim. Timpul prezent nu există, sau se consumă pe loc, instantaneu, în ritmul (mai precis, tocmai: lipsa de ritm) a(l) televiziunilor de ştiri şi a(l) interactivităţii virtuale asistate.

Lucrurile şi faptele îşi pierd, îşi diminuează, îşi aplatizează relieful, efectele, semnificaţia, nimic nu mai contează cu adevărat, totul pare, cel puţin (dar, încă, nu este) infinit revocabil. Oribila, terorizanta presiune a erorii posibile a dispărut. Nu ne mai apasă nimic.

Iar asta e noua condiţie pozitivă a vieţii. Tocmai asta, această diminuare a oricărei importanţe, această coabitare (auto-castrată) cu eroarea (dar chiar şi cu oroarea? În eroare, cum mai devine oroarea, fără presiunile conştiinţei încărcate, in-perceptibilă ca orizont de semnificaţie?) pare a face "viaţa nouă" nu numai posibilă, ci şi, paradoxal, plină de sens, frumoasă, dezirabilă: fără chinuri (morale) zadarnice, dar şi fără dorinţe exorbitante. Ca şi cum am dormi pe un şlep, în bătaia măruntă, repetitivă (şi, tocmai de aceea, pozitivă) a unor valuri de port.

La mulţi ani, curaţi, lini, fără amintiri inutile!