Traducătorul-pacificator. Cum să (nu) prinzi nişte fiinţe care fug

Am văzut întotdeauna în traducător un om politic de o specie aparte. Un contra-om politic sau un om contra-politic. A traduce înseamnă politică, înseamnă în acelaşi timp subminarea şi redresarea politicii. A traduce înseamnă, pentru mine (este imaginea cu care încerc să mă identific tot mai mult, pe care încerc să o construiesc), a produce şi a face comerţ ilegal cu arme de existenţă (existenţa "pur şi simplu" are întotdeauna nevoie de arme, căci e atacată). Traducătorul este cel care întocmeşte şi care cunoaşte hărţile secrete, supra- şi sub-teritoriile, iar intraductibilele, punctele de intraductibilitate sunt, pentru el, adevăratele locuri de întîlnire şi de înfruntare, adevăratele puncte de frontieră, puncte de trecere: abia în momentele, în punctele de intraductibilitate căpătăm, faţă în faţă, chip. Intraductibilitatea reciprocă este cea care ne sculptează figurile. Acolo, în punctele în care traducerea nu merge de la sine, nu "curge", cînd, adaptîndu-ne naturii, trebuie să dovedim geniu (în sens militar) propunînd soluţii tehnice ajustate terenului, căpătăm fiecare, reciproc, unii prin ceilalţi, identitate, şi ne putem vedea, cunoaşte.

Din acest punct de vedere, Doamna Irina Mavrodin întrupează, pentru mine, geniul diplomatic al traducătorului-negociator şi pacificator, care soluţionează diferendele de graniţă în funcţie de particularităţile terenului, prin soluţii tehnice de geniu (militar).

Mă întîlnesc cu Doamna Irina Mavrodin tot timpul, în traducerile mele. Cea mai recentă întîlnire s-a produs pe terenul lui Proust, traducînd Mille plateaux de Deleuze-Guattari. M-am izbit, acolo, de evocarea unor êtres de fuite. Fiinţe ale fugii? Fiinţe de fugă? Fiinţe fugitive sau făpturi evanescente ar fi tradus, poate, un traducător român normal, crescut la vechea şcoală a supra-traducerii poetizante, estetizante, supra-literare, care înghite, digeră şi expulzează naturalizînd "frumos" totul, şi în primul rînd diferenţele, intraductibilele care ne situează, ne dau (reciproc, literal faţă-în-faţă, faţă contra faţă) chip, identitate (ne identificăm întotdeauna prin celălalt, altul este, întotdeauna, cel care ne identifică).

Iată pasajul din Proust:

Şi iată traducerea Irinei Mavrodin:

În primul rînd, trebuie spus că pasajul de mai sus face parte din volumul La Prisonnière, titlu pe care Irina Mavrodin nu-l mai traduce, supra-literar, "frumos" poetizant, prin Captiva, ci, literal nu numai semantic (faţă de referent), ci şi intralingvistic (faţă de cuvîntul din limba de origine), prin Prizoniera. Ştiinţă hodologică a terenului, a drumului şi a parcursului care, de fiecare dată, trebuie create, traducerea caută, mai presus de orice, să respecte şi să identifice terenul, cu toate denivelările lui. Captivă în propria traducere, în noul trup lingvistic, prizoniera lui Proust este, astfel, redată prizonieratului ei esenţial, care nu avea nevoie să fie întărit printr-o captivitate suplimentară, printr-un fel de reţinere la frontieră, între graniţe, în afara legilor, în no men's land. Descarcerată, prizoniera poate trece, în sfîrşit, graniţa, pătrunzînd în noul teritoriu de azil liber ales, fără nicio marcă suplimentară a străinătăţii sale, fără nicio mască suplimentară sub care să-şi disimuleze o presupusă clandestinitate.

Apoi, traducerea calmă, discursivă, pacificatoare, deconflictualizantă a acelor êtres de fuite prin fiinţe care fug are darul de a reda, în traducere, însuşi adevărul formulei proustiene, prin dizolvarea substantivului "fuite" în verbul care fuge şi care, de fapt, îl caracterizează în esenţă, dar pe care, emblematizîndu-l, îl ascundea. Fuga e esenţialmente verb, verbul prin excelenţă, nu substantiv. Fuga nu se substanţializează niciodată, chiar şi atunci cînd este ontologizată prin transformarea ei într-un paradoxal atribut al stabilităţii şi al persistenţei care e fiinţa. Fuga, ca atribut al fiinţei, nu este secundară faţă de aceasta, ci afectează iremediabil substanţa, substantivitatea substanţei. Prin soluţia aparent "slabă", banalizantă, de fapt detensionantă a Irinei Mavrodin, traducerea redă, restituie, astfel, însăşi esenţa semantică a originalului. Traducerea devine "mai originară" decît originalul, atingînd, cum ar spune Derrida, arhi-originea, conform căreia "ceea ce vine după e, de fapt, prim": "suplement de origine" (aşa cum mi-am permis, cu toate justificările filologice şi filosofice de rigoare, să traduc eu însumi traducînd Despre gramatologie).

În sfîrşit, pasajul din Proust ar putea fi citit şi ca o adevărată alegorie a traducerii înseşi. "Pentru a înţelege" trebuie nu doar, foarte tehnic şi raţional, să "luăm în calcul" esenţa (pe care, aşa cum spuneam mai sus, tocmai în traducere este redată, restituită: êtres de fuite, substantivul fugă reprezintă, la Proust însuşi, tocmai "imobilizarea" pe care el, imediat, o denunţă), ci şi "să adăugăm un semn", marcînd "suplementar" (conform logicii derridiene a "suplementarităţii", ceea ce completează ajunge să se substituie, să ia locul) golul originii. "Acestor fiinţe care fug" nu numai "firea lor", ceea ce ele sunt în consistenţa lor "proprie", conform "propriului" lor "temei" la care metafizica ar dori să reducă ontologia, "le dă aripi", ci şi "neliniştea noastră" adăugată, printr-o adevărată "donaţie" (atribuire) fenomenologică: fiinţele ca "obiect intenţional" redobîndindu-şi "fugitivitatea" esenţială. Traducerea se adaugă, supra-marchează, re-marcă, dă "semn" tocmai pentru a reface "absenţa originii". Traducerea, din nou, ca "suplement al originii". Noi, prin înţelegerea-traducerea noastră re-dăm sensul fugii. Şi, literal, proustienele êtres de fuite re-devin, sunt arătate drept ceea ce sunt, nu ca nişte fiinţe de fugă sau ale fugii (ca şi cum fuga ar exista, din nou metafizic, independent de ele, fiinţele devenind, răsturnat, atribute ale fugii), ci ca nişte "fiinţe care fug", caracterizate nu printr-un substantiv ci, esenţialmente, printr-un arhi-verb (a fugi).

Traducînd, atunci cînd întîmpin obstacole, cînd soluţia pare imposibilă, modelul meu practic, în acelaşi timp tehnic şi etic, îl constituie, întotdeauna, Irina Mavrodin, politica ei pacificatoare, umanistă, simplificatoare, detensionantă, geniul ei militar de a traduce prin apropierea tactilă, haptică de original.

Voi rămîne întotdeauna elevul Irinei Mavrodin. Căci traducerea are de-a face tocmai cu nişte fiinţe care fug şi care nu trebuie prinse, făcute captive, care nu trebuie urmărite, ci urmate, lăsate să fie, adică să scape. Prin punctele de intraductibilitate fug, scapă, deleuzian, "fiinţele care fug". Iar adevăratele fiinţe ale creaţiei sunt tocmai astfel de "fiinţe care fug", fiinţe făcute să fugă, să scape, din om în om, dintr-o limbă în alta: fiinţe ale trecerii şi de trecere. Iar traducerea este tocmai calea lor de scăpare, fuga lor, fuga care le respectă, supraadăugîndu-li-se, "fugacitatea". Traducerea redă şi asigură fuga "fiinţelor care fug" ale literaturii, care tocmai pentru a fugi, pentru a afirma şi a premări fuga ontologică de sine şi din sine în sine, din consistenţă în consistenţă, e făcută.