2009 - Despre cum să te înşeli cu părerile tale

În decembrie vorbeam cu cineva: "cel mai bun lucru de anul asta este că se termină!" şi credeam cu tărie în ce spuneam. Pentru mulţi din jurul meu a fost aşa, oamenii deja şi-au urat cu multă convingere "un an mai bun". "S-auzim numai de bine" îmi stârneşte hohote de râs mai mult ca niciodată.

Apoi m-am uitat pe pozele din 2009. Aş putea să aleg cu uşurinţă cele mai bune momente, chiar dacă multe nici măcar nu au fost prinse într-un instantaneu. Ştiu că a te uita pe poze nu înseamnă o evaluare obiectivă a anului trecut, dar surpriză, parcă nu mi s-a mai părut aşa de rău. Apoi am găsit un chestionar de sfârşit de an popularizat de Maria Gâlcă, la care am răspuns conştiincios (mi-a amintit de oracole şi de expoziţia lui Claudiu Cobilanschi), şi după întrebări precum "care a fost cea mai valoroasă lecţie învăţată anul ăsta?", "V-aţi făcut prieteni noi?" am început să am o percepţie a lui 2009 schimbată mult faţă de poziţia iniţială. Aşadar categoriile sunt:

Bon ton - Alex Leo Şerban pentru plecarea la Buenos Aires. Este şi dorinţa mea, sper să se împlinească la sfârşitul lui 2010. Până atunci mă consolez cu pozele dânsului. Are dreptate, nu are nevoie de blog, oricum asta e déjà pasee şi e mai cool să te publice alţii decât să te publici singur.

Lecţia de tango - Doi maeştri dansatori din Argentina, Javier Rodrigez şi Andrea Mise au ţinut un curs bun (organizat de Tango Brujo), a cărui importantă concluzie a fost dincolo de dans: cu un "culo triste" nu poţi să faci nimic. A fost mai mult despre bărbaţi şi femei, despre rolul lui şi rolul ei, despre importanţa ţinutei, despre cum un şold ridicat poate să-ţi decidă viaţa, despre necesitatea ca bărbatul să improvizeze ca să nu se plictisească femeia, despre faptul că ea îl lasă pe el să lanseze invitaţia şi intervine la momentul oportun cu propria contribuţie. Metoda de predare - "maimuţăreala" lui Javier a dat rezultate şi a adus bună dispoziţie participanţilor. Categoria asta s-ar putea numi şi "cum să îngropi o dorinţă folosindu-te de alta" (rog bărbaţii să spună dacă e valabil şi pentru femei) pentru că în perioada aia plănuiam să fiu în Japonia, dar nu s-a putut. Apoi, la curs, in vâltoarea sentimentelor legate de Argentina şi tango, femei / bărbaţi, am constatat că înaintam cu lectura capodoperei literaturii japoneze pe care o citeam în acea perioadă din ce în ce mai greu, ajungând până la a azvârli cartea, sătulă de atâtea trăiri reprimate.

Şi timpul nu mai avea răbdare - după ce 9 ani am avut doar 2 locuri de muncă (unul după altul), anul ăsta am avut 3 şi asta echivalează cu trecerea de la film la videoclip în mintea mea.

Adio, dar rămân cu tine - m-au disponibilizat, dar m-au trimis în ultima săptămână de lucru în Anglia cu treabă, deci am avut un week-end în Londra. În plus, şeful meu mi-a căutat de lucru.

Din întâmplare - Londra, zi superbă de primăvară, magnolii, Nothing Hill, ora prânzului, dar eram atât de singură că purtam pietre în picioare... vedeam toate pub-urile alea pline de oameni sporovăind şi nu aveam cu cine să încerc şi eu una din băuturile locale şi să mai schimb o vorbă... şi imi fac curaj să intru într-un local, mă aşez la bar pe unul din scaunele înalte, în rând cu toţi bărbaţii aceia, sunt întrebată dacă accept să-mi ofere o băutură, ok, accept, cu sugestie cu tot, deci fie... bere cu miere... o privire blândă, un tip în jur de 45-50 de ani care nu manifesta nici o ambiţie de a cuceri, nu se străduia să pară interesant, doar "peace of mind" şi dorinţa de sta de vorba cu cineva de pe alte meleaguri, apoi spun că vreau să ajung la Travel Book Store şi iată-ne în faţa hărţii lumii să marcăm ţările pe unde am fost, cam aşa cum puştii îşi arată surprizele Turbo din colecţie, "asta o am, asta o am, asta nu...", apoi îmi iau Buenos Aires din minunata colecţie Cities of imagination şi plecăm. Îmi arată o terasă la care a lucrat de pe acoperişul unei clădiri de birouri, mai multe parcuri (e danez de origine, horticultor de profesie, a făcut facultatea in SUA şi a copilărit în Caraibe şi preda spaniola în week-end-uri la o asociaţie din Londra, oraşul unde se stabilise). Luăm ceaiul la ora 5, mergem în Trafalgar Square, insistă să-mi facă poze, e încântat peste măsură să marcheze ziua asta pentru mine, insistă şi să intrăm la National Gallery, dar prefer să mă plimb pe străzi în puţinul timp care a mai rămas, cinăm la un restaurant thai, mergem pe malul Tamisei şi tot ar mai fi de arătat şi de povestit despre dragostea britanicilor pentru vintage. Ne-am despărţit târziu în noapte mulţumindu-ne reciproc, plini de recunoştinţă.

Cea mai minunată zi - cu bicicleta şi un grup format oarecum ad hoc prin platoul Bran-Măgura-Zărneşti, cu Bucegii într-o parte şi Piatra Craiului în alta.

Cea mai proastă zi - următoarea după cea mai minunată.

Entuziasm molipsitor - Cristian Lupşa. Cred că are dreptate - cursanţii lui devin un fel de sectă.

Salut "cel mai curajos gest al anului - intrarea pe Facebook" a lui Răzvan pentru că a ieşit "din casa" LiterNet-ului şi îşi duce lupta şi visele şi în alte părţi.

Călătorie cu surprize - aşteptarea instalatorului Mişi în apartamentul unui prieten la Budapesta. Ştiu, când eşti într-un oraş străin, se presupune că te plimbi, vizitezi, dar uite că mai intervine câte ceva. Mişi şi-a făcut apariţia cu un ajutor, a făcut o parte din treabă şi a plecat promiţând că se întoarce, ceea ce s-a şi întâmplat, singur de data asta. Eu nu vorbeam ungureşte, el fluiera ca un om relaxat care ştie ce are de făcut şi totul e floare la ureche. Alături, Frau Schablik, vecina, pregătea bulionul pentru toamnă. Mă simţeam ca într-un film de Milos Forman. După plecarea lui Mişi, vecina m-a invitat în bucătărie să mai povestim (în germană). Avea 70 de ani şi două joburi (unul de administrator al blocului, celălalt de contabil). Nu înţelegea de ce se plâng pensionarii că nu au bani, că ea muncea. Şi-a dorit să fie pilot, dar a ajuns director de export. I-a plăcut să călărească. În timp ce-mi spunea toate astea, din când în când amesteca într-o oală care acoperea toate cele trei ochiuri ale aragazului şi tăia roşii. Am aflat despre femei deştepte sau ce să-l înveţi pe soţul tău să facă cât eşti plecată în deplasări. Al ei mai venea să amestece în oala de pe aragaz cu un aer înţelegător. N-am să uit munţii de roşii răspândiţi pe masă, bufet, sofa si căldura discuţiei noastre într-o zi oarecare într-un apartament dintr-un cartier mărginaş al Budapestei.

Cel mai frumos mers - tinerii de la Sziget. Ar putea fi de oriunde, dar în general, la concertele mari observ un pas larg, uşor săltat al unor tineri plini de avânt cu o atitudine "mi se rupe" ("je m'en fiche" pentru francofoni), ştiu ce vreau. Muzica este bucuria maximă... încă.

Avem social media, cum procedăm? - "Cristy_loves_x" este cel mai caraghios ID de mess din 2009, unde x este numele ei. Categoria asta s-ar fi putut numi şi "azi o fată atentă, mâine o femeie vigilentă" sau "cum ţi-l creşti aşa îl ai", o adevărată lecţie demnă de o nevastă a secolului XXI în pas cu tehnologiile moderne de comunicare. Tot aici ar intra şi status-urile despre ce e dragostea, afişate să le vadă toată lumea, dar pe care eşuează să le aplice acasă, lângă omul ei.

Am avut ce-am căutat - 31 decembrie. Am o pălărie şic, o geantă de voiaj multicoloră şi o mătură cu coadă lungă şi sun la Centrul Dansului. Este ultima zi din proiectul On holiday al lui Ion Dumitrescu şi am venit să înregistrez self-performance-ul. Am la dispoziţie o încăpere de 3/4 m şi o cameră video. Mi se alocă una din cutiile de scrisori de pe peretele Centrului şi mi se înmânează cheia cutiei unde va sta caseta mea înregistrată pe care o voi viziona împreună cu colegii de proiect abia peste 3 ani. Alături, după cortină, Paul Duncă şi Ştefan Cosma fac ultimele pregătiri pentru Erotic Party-ul din seara aceea. Mă schimb, exersez un pic ideea mea. Mă trezesc că vreau modificări din cauză că e o cameră de filmat şi nu un public în sală. Mă simt şi pusă pe glume. Ieşirea din cadru o fac prin scufundare...

Dorinţe 2010. Nu am obiective smart, nici liste interminabile, doar un simplu lucru vreau: "Crăciun fericit". Se poate?


PS: Inventarul anului 2009 şi / sau visele voastre pe 2010 le aşteptăm la [email protected] (în word, cu diacritice). Unele dintre cele primite vor fi publicate pe LiterNet.