Cristian Teodorescu, Medgidia, oraşul de apoi,
roman,
Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2009, 280 p.
O dată volumul apărut, fragmentele citite înainte capătă o altă densitate, care este exact cea a dimensiunii romaneşti. Invitaţia gentilă a prozatorului, din cuvîntul său introductiv, ca noi să-i începem cartea "de oriunde", sărind neproblematic peste capitolele "de umplutură", e de o modestie jucată, care ascunde o testare a cititorului prea credul sau prea grăbit. Medgidia, oraşul de apoi nu poate citit, pentru a fi înţeles, decît în modul, hélas!, tradiţional al avansării de la o pagină la alta, dinspre începutul începutului spre sfîrşitul sfîrşitului. După ce am încheiat lectura (îngreunată de corpul prea mic de literă, dar şi de savoarea unei parcurgeri lente, pentru a gusta şi a cîntări mai bine fiecare scenă), mi-a fost limpede că nu există nici un episod de umplutură; şi că modestia preliminară a Autorelui era o formă de viclenie.
Dacă tot reabilitează existenţele unor personaje care, pentru alţi prozatori, nu se pot ridica la statutul de subiect, Cristian Teodorescu reabilitează şi Romanul. Romanul ca lume ficţională hiperelaborată, însumînd şi cele mai (aparent) nesemnificative detalii; şi Romanul ca realitate secundă, cu un plus de organicitate faţă de cea înconjurătoare. Ingineria textuală e modul şi tehnica de procesare, nu scopul ultim al cărţii, eventual marcat autoreferenţial, în manieră "optzecistă". Lumea acestei Medgidii ficţionale, dar atît de reale în efectul ei atent preparat, trebuie să respire: iată pariul prozatorului nostru, ambiţionat probabil după semi-eşecul cu volumul Îngerul de la benzinărie (2003). Dovadă că o formulă anume nu garantează reuşita artistică, proza de atunci, raportată la cea de astăzi, pare şi mai artificială, deşi grila în care sînt construite e aproximativ aceeaşi.
Autorul are acum o veritabilă artă a pendulării şi a "navetei": între economia de spaţiu a povestirii şi ampla desfăşurare a romanului; între episodul în care un personaj este focalizat şi restul momentelor lui importante de viaţă, ţinute în umbră, în rezervă, şi prezentate sau evocate la momentul oportun, într-un alt punct al cărţii; între desfăşurătorul biografic individual şi fundalul mai larg al comunităţii orăşelului provincial; între istoria "locală" a acestei Medgidii vizualizate din anul cutremurului (1940) pînă la deplina instalare a Puterii populare şi, respectiv, Istoria cu majusculă, a Bucureştilor politici şi militari, a Berlinului dominant şi Parisului căzut, a Stalingradului decisiv, a rebeliunii legionare şi impunerii Mareşalului, a întoarcerii armelor şi capitulării nemţilor, a proceselor "criminalilor de război" şi alegerilor la care se "votează" Soarele...
Trec în revistă aceste momente mari, depăşind cu mult cerculeţul minuscul al orăşelului românesc de provincie, nu pentru a arăta că ştiu cine a pornit şi cine a cîştigat al doilea război mondial, ori ce au vrut să facă, la vremea lor, legionarii şi ce au reuşit în epoca lor comuniştii. Autorul este cel care le marchează, şi nu retoric, ci din însăşi necesitatea unui realism ce traversează şi impregnează totul. Pe orizontală şi verticală, la diferitele paliere ale individualului şi socialului, ale istoriei mici - dilatată aici şi observată în amănunt - şi a Istoriei atotcuprinzătoare.
O pendulare încă mai subtilă este aceea făcută între personalitatea cîte unui localnic, individualitatea lui colorată sau ştearsă, şi o condiţie de tipicitate umană, care îl ia în posesie. Maiorul Scipion, personaj memorabil, e un ins de o tăioasă corectitudine şi de un manifest curaj milităros (nu aventuros). În cele mai teribile împrejurări şi în cele mai umilitoare contexte, chiar şi atunci cînd fostul comandant al regimentului nu mai e decît un bătrînel civil fără dinţi, pierzînd vremea prin gară, ochii lui, cînd îi îndreaptă spre unul-altul, scapără. Conturul tipologic este mai rezistent decît factorii, situaţiile, oamenii şi regimurile politice care presează să îl schimbe.
Scipion e indestructibil Maior, aşa cum primarul lichea este inevitabil Mitică, iar machidoanca Chiruţa (care ar fi putut să ne pară o banală chivuţă) rămîne o femeie aprigă şi pură în incandescenţa convingerilor ei. Soarele Chiruţei va fi, de altfel, una dintre cele mai frumoase piese ale ansamblului, de o fineţe psihologică neobişnuită, modulînd interior şi confirmînd totodată profilul dat. Chiruţa aceasta, care le-a tot osîndit pe văduvele nerespectîndu-şi doliul, care a intrat în conflict cu preotul (conciliant, dar ferm în ceea ce priveşte distribuţia rolurilor: "să-i lase lui lumea de apoi. Pentru asta primise el patrafirul spovedaniilor şi darul de a ierta.", p. 225), Chiruţa care în memoria lui Gheorghe al ei (fanatic al unei Românii legionare, trimis pe front în linia întîi, actualmente praf şi pulbere) a dat peste mînă tuturor pofticioşilor masculi şi s-a bătut cu socrul ei brînzarul, oarecum tentat, fugind pînă la urmă în lumea largă a Medgidiei şi găsindu-şi adăpost, unde?, tocmai la Mînjină curelarul, unicul bolşevic din urbe, această Chiruţă trece din idealul legionar direct în cel comunist. Dar trece cu totul altfel decît primarul Mitică şi cei asemenea lui, cu sinuozităţile şi "subtilităţile" lor unsuroase. În cazul de faţă, totul respiră caracter, cu o notă de picanterie temperamentală: "Chiruţa văduva, cu gîndul la soarele sfînt de pe cer pentru care îi murise soţul pe front, luase un teanc de fluturaşi Votaţi Soarele, de la Nicu Mînjină şi îi împărţea femeilor duminica la poarta bisericii. Preotul nu izbutea s-o urnească de acolo şi nici nu îndrăznea să stîrnească femeile împotriva ei. Peste drum leneveau în fiecare duminică trei, patru soldaţi ruşi, niciodată aceiaşi. (...) Preotul l-a întrebat într-o zi pe socrul Chiruţei dacă el ştia de îndeletnicirile politice ale nurorii sale. Vigurosul machidon, care nu votase niciodată, fiindcă n-avea încredere în politicieni, o invită pe Chiruţa la o discuţie între patru ochi şi-o ia la palme. Văduva fiului său l-a zgîriat cu unghiile pe faţă şi a fugit din casă. A apucat să-şi ia paltonul din cuierul de la intrare. Unde era să se ducă? A bătut la uşa omului cu soarele. Mînjină curelarul a primit-o de parcă o aştepta. În casa lui cu şase guri nu se simţea una în plus. Şi chiar dacă n-avea cameră de oaspeţi, paturile, a liniştit-o, erau încăpătoare. Şi acum că venise frigul, fetele lui ziceau mersi că mai venea o fată să încălzească patul. Cînd l-a auzit pe Mînjină spunîndu-i fată, Chiruţa a simţit că se umezeşte de fericire. A doua zi, s-a dus cu fluturaşii în hala oraşului. Nu-i mai voia nimeni. Se aflase şi că fugise de acasă şi unde îşi găsise adăpost. Văduva măcelarului aştepta de mult să-i întoarcă vorbele cu care o acuzase şi pe ea că îşi murdărise doliul de cînd îl primea în casă pe mecanicul de locomotivă. I-a spus Chiruţei cu o şoaptă care s-a auzit în toată hala, că a ajuns otreapa lui Mînjitu, care era otreapa ruşilor. Chiruţa a scuipat-o calmă şi înainte de a ieşi din hală a strigat de două ori întărîtată: «Soarele sfînt de pe cer!»" (pp. 233-234).
În porcăria "electorală" generală şi printre trasoarele individuale ale insignifianţilor provinciali, dreptatea personală a Chiruţei, împotriva tuturor adversităţilor, se supraconturează. Confuzia ei ideologică ar fi trebuit să ne-o facă ridicolă. Dar Cristian Teodorescu nu face sublinieri retorice şi nu distorsionează parodic. Aproape că nu-şi interpretează materia umană cu care lucrează. Îi oferă acesteia cadrul, situaţiile obişnuite şi neobişnuite, paşnice sau conflictuale, micile împrejurări ale vieţii şi coordonatele fundamentale în care ea se înscrie. Cînd directă, cînd indirectă, expunerea e preponderent denotativă. Dar acest zigzag interior sau sonor, urmărit şi remarcabil pus în pagină, este dublat permanent de un plan caracterologic extrem de variat şi de o problematică evident mai complexă. Ca la obiectivul Rebreanu din Ion şi Răscoala şi ca la mai liricul Eugen Barbu din Groapa, copiii se maturizează şi calcă pe urmele părinţilor, repetîndu-le greşelile, cîrciuma şi biserica sînt doi centri vitali ai comunităţii, iar tînăra Virginica, măritată cu priceputul mandatar Fănică Theodorescu, devine o cucoană care îşi cunoaşte bine interesul. Pudoare juvenilă şi feminină, dar şi satisfacţie la numărătoarea teancurilor de bani...
O funcţie specială în carte are ultimul capitol, Oraşul de atunci şi cel de apoi. Pe lîngă explicitarea simbolică a titlului, el face rezumatul şi bilanţul tuturor episoadelor anterioare; şi rezolvă acele necunoscute biografice ale personajelor rămase încă în ecuaţie. Finalul însuşi e ca o scadenţă a acestei lumi senin-interbelice, plină de culoare şi veselie, supravieţuind în regimul democraţiei populare numai în amintirile desperecheate ale unor foşti întreprinzători. "Pe strada principală se plimbau alţi oameni decît cei pe care îi cunoşteau ei": ei, adică doi supravieţuitori nostalgici, ex-cîrciumarul Theodorescu şi ex-angrosistul Haikis. "Înainte de a se despărţi, în piaţa de lîngă moschee, se uitau dezorientaţi în jur. Nu mai aveau loc în oraşul de atunci." (p. 276). O frază încă, mai puţin de două rînduri tipărite - şi acest roman excepţional ia sfîrşit.