În faţa vieţii - Biruinţa unei iubiri. Dinu & Nelli Pillat: pagini de corespondenţă, de Dinu & Nelli Pillat

Sub un titlu greoi, Monica Pillat a reunit într-un volum consistent şi - de la începutul propriu-zis pînă la final - impresionant pagini din corespondenţa părinţilor săi, Dinu şi Cornelia Pillat. Jucăuşul &, care nu se potriveşte nicicum acestui cuplu francofil şi retro, pare şi mai inadecvat alături de emfaticul Biruinţa unei iubiri, ce ne oferă concluzia cărţii înainte chiar s-o fi deschis. Şi discursurile de escortă, minus prefaţa acută a lui H.-R. Patapievici, sînt minate de acelaşi simbolism manifest, livrat gata preparat cititorului. După ce aflăm că pana de păun de pe coperta I este un "simbol al nemuririi", nota asupra ediţiei ne avertizează că fragmentele selectate din scrisorile Piei Pillat Edwards (sora lui Dinu) "pun în lumină calitatea spirituală a aceluiaşi sentiment dăinuitor" şi că, în toate ale ei, cartea de faţă "recuperează o zonă de umanitate a spiritului românesc benefică pentru lumea de azi"...

Odată desfăşurată corespondenţa viitorilor soţi Pillat, modul bombastic în care ea este iniţializată îşi pierde însă importanţa. Fotografiile de epocă şi fragmentele olografe vor contribui, cu expresivităţile imaginii alb-negru şi ale scrisului de mînă, la puternica impresie degajată de volumul în ansamblu. Dar ponderea maximă o are, cum era şi firesc, textul epistolar încrucişat, pe cît de substanţial, dens, stabilizator, pe atît de divers, variabil, surprinzător. În toate cele patru faze ale corespondenţei, marcate prin secţiuni distincte (cu, iarăşi, titluri obositoare prin emfază: Înfruntînd naufragiul, Regăsiri, Iubirea de apoi), interesul lecturii e dat, la un prim nivel, de condiţiile schimbătoare în care se instalează şi se verifică o dragoste durabilă. Treptat, acest contur al unei perioade socio-istorice sau al unui interval biografic comun se estompează, lăsînd să strălucească, în pagini memorabile, iubirea însăşi. Semnificativ, cea mai intensă şi mai frumoasă parte a cărţii se suprapune ultimei secţiuni, în care, Dinu Pillat nemafiind în viaţă, văduva sa le scrie altora (Piei, Monicăi) despre el ca jumătate a ei, despre ea ca jumătate a lui, despre amîndoi ca o fiinţă rotundă, întreagă. Cum s-a ajuns aici?

De la douăzeci de ani, de pe băncile Facultăţii de Litere şi Filozofie, interiorizatul Dinu Pillat şi mult mai voluntara Cornelia (Nelli) Filipescu se apropie magnetic unul de altul. Faza scrisorilor de primă tinereţe este literalmente înduioşătoare (prin lipsa de experienţă a amîndurora), dar şi decisă, energică, în amenajarea viitorului lor. Schimbul epistolar înseamnă distanţă fizică, suplinită prin ardoare sentimentală şi compensată printr-o fierbinte imaginaţie. Cei doi îndrăgostiţi fiind caşti, reveriile tînărului se încurcă îndeosebi în "jungla" părului somptuos al iubitei de departe, în timp ce sentimentele tinerei iau o turnură maternă. Bucureştiul întîlnirilor directe e mult mai slab reprezentat decît Predealul unde Nelli convorbeşte cu natura şi, de cealaltă parte, Miorcanii ori Isvoranii în care Dinu, solitar şi fantomatic, scrie la paginile unui roman. Se iubesc mult, mulţumindu-se cu foarte puţin: o fotografie a lui Nelli în iarbă, pe care Dinu o toceşte cu privirile, o menajerie de statuete fetişizate de îndrăgostiţi; şi acea insuliţă a noastră, a lor, o miniatură la fel de naivă ca şi proprietarii ei - şi la fel de îndepărtată, cu elefantul alb, palmierul solzos şi maimuţica "atîrnînd greu", de anii celui de-al doilea război mondial, în care cei doi şi restul lumii trăiesc...

Evazionismul lor lunatic, inerent într-o anumită măsură adolescenţei sentimentale, dar aflat, în anii respectivi, la antipodul febrei de experienţe a generaţiei trăiriste, va fi brutal corectat în a doua fază a corespondenţei, din epoca următoare. Secţiunea nouă, prinsă în menghina instalării şi consolidării comunismului, e de o duritate extremă pentru descendenţii unor familii din elita politică a vechii Românii. Conacul de la Miorcani şi vila de la Isvorani sînt expropriate, vila de la Predeal a Brătienilor şi casa din Bucureşti sînt naţionalizate. Ion Pillat murise în aprilie 1945, fără a mai asista la dezastrul familiei sale. Soţia lui e arestată în 1949 şi trimisă în domiciliu forţat la Miercurea Ciuc. Fiul său va fi dat afară de la Facultatea de Litere (unde era asistentul lui G. Călinescu), se va îmbolnăvi de tuberculoză, va lucra ca pontator şi casier la o cooperativă de praf de sînge (!) şi, în noaptea Bunei Vestiri a anului 1959, va fi arestat în lotul intelectualilor, Noica-Pillat. Cu soţul închis pentru "crima de uneltire împotriva ordinii sociale" şi cu tatăl, Gheorghe Ene-Filipescu, fost fruntaş al Partidului Social-Democrat Independent, condamnat la 15 ani muncă silnică şi aruncat, în august 1952, în groapa comună de la Tîrgu-Ocna, Nelli Pillat supravieţuieşte ca secretară la Şcoala Sanitară, apoi ca documentaristă, bibliograf, muzeograf încercînd să refacă din fărîme alte epoci, dacă nu viaţa ei de familie, ireversibil distrusă.

Notabilă este, în această perioadă teribilă, mutaţia de personalitate a retractilului Dinu. Intelectualul slab, torturat de îndoieli şi angoase, devine hiperactiv. Se zbate ca un personaj balzacian (comparaţia îi aparţine) pentru ca tăind Miorcanii, pămîntul şi parcul, metru pătrat cu metru pătrat, copac cu copac, să asigure familiei sale coşul zilnic. Stabilizarea monetară, exproprierile, naţionalizarea, epurările, marşul general spre colhoz, arestările: tot ce li se poate întîmpla rău, li se întîmplă. Dar complexitatea vieţii face ca în anii, istoriceşte, cei mai oribili, cuplul Dinu-Nelli Pillat să renască. Tinerelul apatic şi problematic se transformă într-un bărbat adevărat, pe care vitala Cornelie se poate baza; iar fiica atît de iubitoare care este Nelli devine la rîndul ei mamă. Monica, fetiţa lor, primeşte numele personajului din Medelenii lui Ionel Teodoreanu. Astfel că perioada în care loviturile curg asupra celor două familii "istorice" e totodată şi intervalul în care familia nouă, de "intersecţie" şi de propulsie în viitor, se fortifică în mijlocul nenorocirilor; şi se îmbogăţeşte din nimic. Într-o scrisoare pusă în deschiderea secţiunii a treia, acest balans între răul îndurat şi lumina ţîşnită vertical printre sărăcie şi boală, gratii şi moarte, este copleşitor. Ieşit din închisoare în iulie 1964, Dinu îi scrie fetei lui, aflată în vacanţă la mănăstirea Văratec. Iată cum: "Buni s-a ridicat din chaise-longue cu faţa, deodată, mai albă decît părul, bărbia ei a tremurat tare de tot şi pe urmă nu ştiu bine ce-a mai fost, pentru că eu însumi începusem să văd toate tulbure. Iar tu, tu, fetiţa mea bună, m-ai primit în casă, privindu-mă din fotografiile tale de pretutindeni, din odăi. Abia te-am mai recunoscut în ele, poate pentru că ai crescut atît de mult sau pentru că lacrimile nu mă lăsau să te disting de ajuns de bine. Şi apoi, am căzut în genunchi la icoana Maicii Domnului şi am mulţumit pentru toate, toate." (p. 261).

Pentru această familie de oameni fundamental buni, fericirea casnică va dura nu mai mult de un deceniu. În toamna lui '70, ei se mută într-o căsucă înlocuind insula proiecţiilor adolescentine: un apartament "proprietate personală" de care cei doi soţi se bucură mai mult decît de toate fostele posesiuni ale Pillaţilor şi Filipeştilor. Aproape cincuagenari, Nelli şi Dinu au în sfîrşit un spaţiu al lor şi numai al lor, o intimitate fără rude apropiate, un timp domestic pur. Bucuriile conjugale sînt dublate de reinserţia profesională a fostului asistent universitar şi cercetător, reprimit la Institutul de Istorie Literară şi Folclor şi lucrînd de-acum, într-o epocă mai liberală, în felul său "egal şi cuminte". Ochii lui serioşi şi frumoşi, care au văzut multe, dar nu şi-au pierdut bunătatea, privesc spre cititor din două-trei fotografii ale plenitudinii în fine atinse. Pentru cei doi soţi "cu afinităţi atît de adînci", maturitatea încercată este poate mai luminoasă decît tinereţea idealizantă.

Curînd însă, în decembrie 1975, Dinu Pillat moare dintr-un cancer galopant (nu înainte... de a fi dat afară de la Institut, în urma unei "restructurări"), lăsînd-o pe Nelli singură. E faza ultimă, de o sfîşiere interioară insuportabilă, a omului tare din această răvăşitoare carte epistolară. Totul îi aduce aminte de el, numai legătura cu el o mai susţine, el o veghează de dincolo de moarte, sufletul lui era "o pavăză nevăzută şi bună" care o apăra "în faţa vieţii". Deşi s-a dus, îi scrie ea Piei (cumnata care este ea însăşi un personaj formidabil), Dinu îi umple visele şi îi impregnează viaţa desperecheată. Dacă se va putea ridica vreodată deasupra nenorocirii, va fi numai datorită prezenţei lui suprareale, mîngîietoare. După jumătate de an: "Dinu a luat cu el şi esenţa vieţii mele şi mă rog la Dumnezeu ca, dacă El mai vrea ca eu să trăiesc, să nu mă simt continuu cu sufletul putred de durere şi de mila morţii lui, premature şi chinuite. Totul în jurul meu continuă să existe în funcţie de el, lucrurile din casă, peisajul văzut pe fereastră şi chiar gesturile mele, în care tot pe el îl regăsesc. Am visat că m-am trezit cu el alături şi el avea ochii roşii de plîns şi îmi spunea: «Şi ce o să fie dacă o să plîngem atît?»" (p. 325). La aproape un an, cu un efort de raţionalizare a suferinţei: "Tu trebuie să înţelegi că pentru tine şi Monica pierderea lui Dinu înseamnă altceva decît pentru mine şi, de asemenea, despărţirea lui de voi a fost altceva decît de mine. El continuă să existe în voi genetic, dar a fost rupt de mine, care îi completam fiinţa. De aceea mi se arată în vis sărutîndu-mă şi refugiindu-se în mine, ca în viaţă, sau venind în bucătărioară şi scoţînd mîncarea din cuptor, frigîndu-se la mîini" (p. 335). Detaliul casnic din bucătăria de căsucă, reţinut de memoria acestei eroine a propriei vieţi, rotunjeşte şi el dragostea dintre Nelli şi Dinu Pillat: o iubire-iubire, fără atribute inutile, fără vreun alt determinant.