Introducere: asasini şi hashishin

Citiţi un fragment din această carte.

Prim-ministrul de secol al XIX-lea Disraeli a făcut această surprinzătoare afirmaţie în 1865 adresându-se Parlamentului după uciderea lui Abraham Lincoln de către John Wilkes Booth - primul din ceea ce va deveni un lung şir de asasinate şi tentative de asasinat prezidenţiale. Fără să pomenească de problemele politice care scindau atunci nordul şi sudul Statelor Unite, prim-ministrul britanic l-a omagiat, în schimb, pe omul Lincoln, ale cărui ultime ceasuri fuseseră "simple" şi "inocente", şi nu pe omul de stat Lincoln. Procedând astfel, el a subliniat punctul slab al tuturor comploturilor criminale din istorie: identificarea individului cu statul pe care îl reprezintă. Disraeli a continuat amintind despre "costisitoarea sacrificare a lui Cezar" şi "moartea violentă" a regelui francez Henric al IV-lea şi a prinţului olandez Wilhelm Taciturnul. Nici una dintre aceste crime, afirma el, nu a schimbat cursul istoriei; nici una nu a oprit "destinul inevitabil al ţării lor".

Şi totuşi, asasinatul a fost folosit ca un instrument politic din cele mai vechi timpuri. Degustătorii bucatelor de la vechile curţi au fost înlocuiţi de agenţi ai serviciilor secrete şi de gărzi de corp înarmate, însă pericolul inerent funcţiei de şef de stat nu a dispărut. De la îndepărtarea tiranilor din civilizaţia clasică şi până la actualele "lovituri de decapitare" autorizate de stat, asasinatul rămâne o tactică politică, chiar dacă metodele şi motivaţiile s-au schimbat. Conceptul de "asasin", la rândul său, a suferit diverse transformări. Asasinii au inspirat teamă şi respect deopotrivă, iar imaginea lor populară s-a deplasat de la revoluţionarul şi actorul politic cu principii la anarhistul smintit, ucigaşul plătit şi fanaticul religios. Ei sunt motivaţi de o convingere politică, de dorinţa de a schimba istoria, de setea de putere şi bani sau pur şi simplu de obţinerea faimei.

Ideea modernă de asasin - ucigaşul profesionist, crud, nemilos - îşi are rădăcinile în secolul al XI-lea, într-o sectă de musulmani ismailiţi, "Hashishin", care a activat în Orientul Mijlociu din 1090 până în 1272. În imaginarul popular, aceşti războinici erau teroarea cruciadelor, ucigând la întâmplare; în realitate însă, faptele lor erau motivate politic şi îndreptate mai degrabă împotriva conducătorilor musulmani decât a cruciaţilor. Marco Polo a descris primul presupusele lor isprăvi, care pentru imaginarul occidental formau o combinaţie irezistibilă de droguri, sex şi moarte. În Călătoriile sale, scrise probabil la sfârşitul secolului al XIII-lea, Marco Polo relatează legenda fondatorului sectei "Hashishin", Hassan-i Sabbah ("Bătrânul de pe Munte"), care şi-ar fi antrenat asasinii în fortăreaţa Alamut, cocoţată sus în munţii Elbrus, în actualul Iran. Recruţii erau drogaţi şi aduşi în cetate, unde se trezeau în grădina castelului, "cea mai mare... şi mai frumoasă din câte se văzuseră vreodată". În grădină trăiau "doamne şi cele mai frumoase domniţe", a căror menire era să le "ofere tinerilor toate desfătările şi plăcerile". Crezând că s-au trezit în Paradis (aşa spune legenda), aceşti tineri erau pregătiţi să facă orice le-ar fi cerut liderul lor - chiar şi să se arunce de pe zidurile cetăţii în râpa de dedesubt. Recruţii erau antrenaţi să ucidă silenţios, cu mare pricepere. Modul lor de operare era să atace în locuri publice, amestecându-se apoi neştiuţi în mulţime şi lăsând în urmă scene de spaimă şi confuzie. Puteau să-şi afirme superioritatea lăsând un pumnal pe perna unui inamic puternic, pentru a demonstra că o victimă a unui hashishin nu era deloc în siguranţă, nici măcar la adăpostul zidurilor groase ale propriei case. Moştenirea acestor primi asasini supravieţuieşte în imaginarul popular - cruzimea, nevoia de a inspira teamă, abilitatea aproape supranaturală de a rămâne nedescoperiţi - şi a reapărut odată cu miticii ucigaşi cu creierul spălat din timpul Războiului rece.

Cei dintâi asasini au poate mai multe în comun decât am putea crede cu cei care l-au înjunghiat mortal pe Iulius Cezar în 44 î.Cr., prin faptul că erau în esenţă ucigaşi politici. Fie că a fost expresia unei revolte democratice împotriva dictaturii, fie rezultatul unui conflict între facţiuni în sânul aristocraţiei, semnificaţia uciderii lui Cezar ca posibil proces politic a predominat în lumea antică. Culturile ulterioare şi-au însuşit şi au reinventat la rândul lor acest concept, astfel că figura lui Brutus, de exemplu, era evocată de asasinii de mai târziu ca un simbol al tiranicidului îndreptăţit. Asasinarea lui Iulius Cezar oferă tiparul pentru dezbaterile filozofice şi politice care au însoţit de atunci înainte crima politică în lumea occidentală. Potrivit lui Plutarh, care scria la un secol şi jumătate după consumarea evenimentului, Brutus a justificat uciderea lui Cezar descriindu-l ca pe un dictator, lăsând deoparte afecţiunea personală pe care o nutrea pentru om şi văzându-l doar prin relaţia lui cu statul: tiranul care trebuia îndepărtat pentru a salva Roma ca republică.

Justificarea pentru crima politică - tiranicid, în acest caz - a fost în repetate rânduri explorată, dezbătută şi reinterpretată de-a lungul istoriei şi continuă să fie şi astăzi. După cum se poate demonstra, planurile de asasinat mascat puse la cale de CIA în timpul Războiului rece pot fi văzute ca o continuare a argumentului vechilor greci conform căruia îndepărtarea unui despot este justificată. Ceea ce rămâne deschis interpretărilor, desigur, este ce anume trebuie considerat cârmuire despotică şi - ca să folosim exemplul programului american anti-Castro, întins pe mai multe decenii - cât de mult este influenţată această definiţie de ideologia oponentului. În Evul Mediu, în dezbaterea din jurul tiranicidului au intrat şi teologii, care reinterpretau ideile clasice despre cârmuirea tiranică, incluzând chestiuni de credinţă. Filozofii Greciei antice ar fi recunoscut afirmaţia lui Ioan din Salisbury, făcută la mijlocul secolului al XII-lea, că "între un tiran şi un principe există o singură deosebire de căpătâi: acesta din urmă se supune legii". Dar Ioan din Salisbury şi ceilalţi asemenea lui echivalau dispreţul faţă de legea pământului cu dispreţul faţă de legea lui Dumnezeu. Tiranul nu mai era vinovat doar de ceea ce anticii descriau drept "capriciu şi patimă": el era vinovat de crima de erezie, care se pedepsea cu moartea. Şi Henric al III-lea, şi Henric al IV-lea ai Franţei au fost asasinaţi de fanatici religioşi convinşi de erezia monarhului lor. Crescut în credinţa hughenotă, Henric al IV-lea a fost aproape toată viaţa o ţintă a asasinilor, supravieţuind mai multor tentative înainte de a pieri de pumnalul lui François Ravaillac în 1610. Ravaillac nu a făcut parte dintr-o conspiraţie politică mai largă, dar a fost în mod clar influenţat de atmosfera de intoleranţă generată de războaiele religioase dezlănţuite în acea perioadă.

În secolul al XVIII-lea, filozofii au căutat din nou inspiraţie la antici, ocolind religia într-o încercare de a îndepărta ceea ce ei percepeau drept superstiţiile veacurilor precedente. Noţiunile clasice de virtute şi sacrificiu, întruchipate de nobilul regicid Brutus, au contribuit la decizia lui Charlotte Corday de a-l asasina pe revoluţionarul francez Jean-Paul Marat. Nu e ceva neobişnuit ca reputaţia victimei să sufere o transformare radicală după moarte. Thomas Becket, lumescul şi arţăgosul arhiepiscop de Canterbury, a fost literalmente sanctificat, dar sunt şi alţii, care au devenit sfinţi seculari, ale căror caractere au fost şlefuite şi revizuite, devenind aproape de nerecunoscut. Jean-Paul Marat a devenit - cel puţin atâta timp cât a durat guvernarea iacobină - un martir al Revoluţiei Franceze, o icoană seculară menită să înlocuiască sfinţii creştini ce fuseseră distruşi în procesul de făurire a noii republici. Pancho Villa şi Emiliano Zapata, vânaţi şi ucişi de propriul guvern în timpul Revoluţiei mexicane, s-au metamorfozat peste timp în simboluri ale Mexicului însuşi, adoptate de guvernările ulterioare, indiferent de afilierea lor politică. Deasupra tuturor acestor figuri, stă cea a preşedintelui John F. Kennedy, a cărui asasinare, la care se adaugă infernul de teorii ale conspiraţiei care o înconjoară acum fac aproape imposibilă aprecierea cât de cât obiectivă a realizărilor lui.

Începând cu secolul al XIX-lea, metodele şi motivele asasinilor au luat o turnură pe care o putem - din nefericire - recunoaşte şi astăzi. Înainte, asasinul şi victima se aflau întotdeauna foarte aproape, iar asasinul era inevitabil prins. Odată cu inventarea dinamitei însă, asasinul nu mai trebuia să fie prezent în momentul crimei (dar nici nu putea să prevadă cine va fi prins în explozie). Victimele erau acum alese mai degrabă pentru ceea ce reprezentau decât pentru ceea ce făceau. Naţionaliştii bosniaci l-au vizat pe arhiducele Franz Ferdinand ca simbol al dinastiei habsburgice, nu din cauza vreunor politici specifice lui. Asasinii anarhişti au luat în vizor indivizi, apoi instituţii, apoi simboluri ale societăţii burgheze pe care încercau să o răstoarne, până când violenţa a devenit un scop în sine.

Începuse epoca terorismului modern.

Volumul de faţă urmăreşte episoade-cheie din întreaga istorie, de la asasinarea lui Iulius Cezar până la terorismul ţintit, aflat în centrul multora dintre conflictele naţionaliste şi fundamentaliste de azi. Sunt examinate acţiunile asasinilor şi raţiunile ce au stat la baza lor, pentru a înţelege cum s-au schimbat de-a lungul timpului ideile despre crima politică. În fine, fiecare asasinat este plasat într-un context mai larg, observându-i consecinţele şi analizând dacă, în ultimă instanţă, Disraeli a avut dreptate.