High-life, între fin şi grosier

"Dar, va zice cineva: - Bine, însă cronicarul este şi el om, mai ales dacă e tânăr; trebuie să aibă şi el simpatiile şi preferinţele, antipatiile şi aversiunile sale"
(Caragiale - High Life) De Paşti, în Bucureşti. Taxiurile încă ieftine pentru buzunarul unui vesteuropean prin adopţie mă duc de la Liceul de Muzică către Pantelimon şi înapoi. E o plăcere să te plimbi în Daciile Nova stranii, în care curăţenia produsului industrial nou se combină cu impresia de manufactură şi meştereală lustruită.

Taxiul mă duce totdeauna pe Strada Lemnea, şi pavajul ei plin de gropi (aşa îl ştiu din 1983, de când m-am mutat în zonă, cu indexarea anuală de rigoare a gropilor) îmi dă ocazia să privesc pe-ndelete faţadele caselor pe lângă care trecem la pas, domol şi legănat. Strada e plină cu istorie de arhitectură bucureşteană. După colţul Lemnea - Calea Victoriei, unde rămâne în urmă sediul brâncovenesc al Institutului de Istoria Artei (casa Dissescu de Grigore Cerchez), urmează blocul Ottulescu al lui Horia Creangă, cu orizontalele lui clare, pus parcă cumva pe dos, cu calcanul către Casa Dissescu (poate urmând o hotărîre ciudată a comisiei de urbanism a oraşului, care nu se dezminţea în "bucureştenitatea" ei nici pe atunci). Pe dreapta trece pe lângă noi clădirea neogotică a lui Grigore Cerchez, cunoscută sub numele sonor şi vechi de Niculescu-Dorobanţu. Dupa ea mă uimeşte o clădire nouă, sediu al firmei EA Generali. Uimirea nu îmi trece deloc, ba din contră: de fiecare dată când trec sunt tot mai contrariat. O curbă mare, pusă însă în plan vertical, este marca unui foc de artificii arhitecturale. Dacă restul clădirilor străzii au timp să fie privite suficient din ritmul de landou al taxiului meu, aceasta pare să nu mai contenească cu afirmaţiile şi uralele. E un spectacol pe care nu ajung niciodată să îl cuprind pe de-a-ntregul. Cu toate că e mare, are aceeaşi abundenţă si densitate de semne misterioase ca o mică amenajare de grădină de-a lui Carlo Scarpa. Dar dacă la Scarpa detaliile şi inefabilul lor se închid într-o armonie veneţiană (se ascund sub coaja aparenţelor liniştite), aici detaliile sunt dispersate uniform pe tot parcursul acestui mare foc de artificii, un foc de artificii care nu lasă vecinii (şi nici trecătorii în taxiuri) să doarmă.

Aşa am ajuns, înfuriat de atentarea prin arhitectură la somnul estetic al vecinilor, să scot carnetul şi să notez... ceva pur teoretic. Căci întrebându-mă ce nu îmi place la clădirea insomnolentă, am realizat "un lucru mare", ca un alt pedagog de şcoală nouă, un alt Arhichicoş Rostand...

Raportul între fin şi grosier, între detaliu şi siluetă - el e cel esenţial adesea pentru (dis)armonia arhitecturii de azi şi tot el responsabil pentru bucuria cu care privim clădirile clasiciste sau pe cele ale modernismului.

Dacă punem pe o scară grafică distanţele dintre diferite elemente ale unei clădiri, între zero şi "maxim" (cea mai mare cotă a clădirii, să zicem 20 m - înălţimea clădirii), atunci se poate remarca că distanţele (sau cotele) nu sunt uniform distribuite pe axa scării grafice. Între dimensiunile ferestrelor şi înălţimea totală a clădirii (adică între cota de 2 m şi cea de 20 m) nu există adesea nici o altă cotă intermediară, cu excepţia cazului în care faţada are ordine colosale sau alte feluri de subdiviziuni ale suprafeţei). Să-i zicem acestui grafic "distribuţia mărimilor".
Dacă e să privim blocul lui Horia Creangă, aflat pe aceeasi stradă Lemnea la nici o sută de metri mai încolo, vizavi de blocul nostru de artificii, putem remarca uşor că graficul distribuţiei mărimilor este unul care conţine grupări de zone dese (profilaturi delicate, rame suple de ferestre, etc.) alternând într-o tensiune agreabilă cu zonele goale. Într-un fel, e vorba de faimosul raport plin-gol, detaliu-siluetă. Poate şi de proporţii savante de aur.

Invers, în cazul blocului cu artificii, ce deranjează este distribuţia absolut uniformă (=monotonă) a valorilor de-a lungul scării noastre de mărimi. Între fin şi grosier, între mare şi mic, toate valorile sunt egal distribuite. Grosimile detaliilor din jurul ferestrelor au mărimi similare cu ale ferestrelor înseşi, nu există o diferenţiere fină de scară între elementele clădirii. Totul pare, la propriu şi la figurat, ca o foaie de caiet de aritmetică cu pătraţele, fără accente şi fără nuanţe. Nu ştii încotro să priveşti, nu înţelegi care sunt dominantele şi care sunt subordonările. Clădirea nu are, practic, deloc dimensiuni fine (asta daca ignoram problemele de compunere a volumelor, care ar face si ele obiectul unei analize separate).
O altă clădire nouă, blocul Orange, nu departe de locul povestit, reuşeşte o distribuţie echilibrată de fin-grosier, mai aproape de spiritul modern, devenit clasic, al lui Horia Creangă.

In acelaşi mod se pot face hărţi ale distribuţiei detaliilor pentru oricare alte clădiri: pentru bisericile cu detaliile lor bizantine (cele autentice) şi cópiile modernizate pe care le-au produs uneori nefericit anii '30, sau pentru cópiile şi mai absurde pe care le produc anii noştri.
Ierarhia dimensiunilor poate varia mult, în funcţie de stil şi compoziţie. Cert este că ea trebuie să conţină, ca o calitate esenţială a poeticului, anumite tensiuni naturale între acumulări de "fin" şi dimensiunile "grosiere".
O distribuţie uniformă poate fi doar arareori una interesantă, ca în cazul în care e evident voită şi are o intenţie poetică. Cel mai adesea însă ea e întâmplătoare şi, aşa cum pare în cazul blocului nostru, produsă de prea mult calculator şi de prea puţină preocupare pentru desenul plastic. Limitările tehnicii sunt iarăşi vizibile (reversul progresului este regresul sensibilului...).

N-aş vrea să închei schiţa mea de high-life bucureştean, carnet mondain, fără să amintesc că sâmbătă seară s-a ţinut în Tîrgul Mare, în noile imobile de pe Strada Lemnei, strălucitul bal filantropic cu foc de artificii, sub prezidenţia graţioasei doamne Athenaïs Gregoraschko, născută Perjoiu...

Edgar (Turturel) Bostandaki