Lumea-fotbal (obiectul comun) (2)

Distrugerea reprezentării prin estetizare. De la indice (local) la simbol (global) - şi înapoi

Fotbalul captează o revoltă generic politică împotriva asupririi prin automatizarea manuală, proto-tehnică. Cap şi picioare, împotriva mîinilor: sărbătoare.

Cap, picioare, cooperare. Munca mîinilor este deja fordism, mîinile sînt deja unelte. Mîinile sînt deja maşină. Cap, picioare, colectiv: subversiune carnavalesc-politică. Picioarele sînt sinecdocă pentru corp, sînt corpul. Mîinile sînt maşina din corp, prin mîini se maşinalizează anti-politic corpul. Fără mîini! Mîinile sînt munca aservită: producţie şi / de separaţie.

De ce să mai lungim vorba: prin transformarea sa în spectacol, fotbalul este neutralizat ca politică. Tocmai prin această "secunditate" a ei, separaţia spectacularizant-depolitizantă constituie esenţa ultimă (adică extrem actuală) a fotbalului, "fotbalitatea" ajunsă, împlinită. Fotbalitatea (fără ghilimele, de data aceasta) este, primordial, alianţa şi revolta politică picioare-cap împotriva mîinilor, urmată de recuperarea antipolitică a acestei revolte, a acestei legături, a acestei alianţe prin transformarea ei separatoare în spectacol.

Spectacol, adică separare integrată (Debord). Tineretul, copilăretul ieftin-artistic, graţios descurcăreţ al planetei, în care, la faţa locului, se recunosc, politic-nondiscursiv, corporal-antidiscursiv, antidialectic (carnavalescul, sărbătoarea sînt subversive, periculoase şi imediat eliberatoare tocmai pentru că sînt non-discursive, anti-dialectice), mulţimile, este rupt, detaşat, separat (deja televizual) de acestea şi transmutat, globalizat, deteritorializat, pentru a nu mai reprezenta nimic, pentru ca legătura întotdeauna locală, verticală, transversală a "maselor" cu proprii lor "eroi" să se rupă, să se dizolve, să se multiplice, să devină flotantă: a tuturor şi a nimărui, a oricui, transformîndu-ne pe toţi în oricine. Politicul se semiotizează, se estetizează, devine spectacol metafizic, adică dispare, legătura semantică-reprezentaţională este ruptă, şi ea este întotdeauna verticală, de-politizarea fotbalului înseamnă "sintactizarea" lui, semiotic, indicele ("nu iese fum fără foc") devine simbol, adică meta-simbol de sine, al rupturii (orice simbol se auto-simbolizează ca meta-simbol al unei rupturi). Simbolul este meta-simbol atît al rupturii, al despărţirii, cît şi periculos, irepresibil zălog al regăsirii, fir, tocmai prin ruptură, al unei Ariadne uitate, necunoscute.

Din indici locali imediaţi, deci politici (reprezentare-expresie), fotbaliştii devin simboluri globale, promisiune a politicului care ar putea fi regăsit tocmai prin ruptură. Înţelepciunea politică ameninţătoare a deconstrucţiei: acolo unde se operează ruptura, acolo se poate opera şi sutura.

Fotbalistul-erou: estetizare, semiotizare a reprezentării-expresie, ultimul refugiu al reprezentării în general. Un paradox al simbolului imediat, tensiune re-apropriativă continuă, în ebuliţie. În cadrul transmisiunilor-spectacol, tribunele sînt exteriorul, sonorul, murmurul social: societatea-murmur, socialul-tumult, în surdină.


Revoluţia-fotbal - şi recuperarea ei simultană

Violenţa pasională anti-discursivă, contra-politică actuală manifestă tensiunile extreme ale fotbalului. Fotbalul, fiind ruptură, triumf al deteritorializării ca dezrădăcinare hipereconomic-antipolitică (devenirea-simbol a indicelui), este şi ofertă, negativă, de reunificare, de refacere a legăturilor. Asta simt, orb, mulţimile de pe stadioane atunci cînd manifestă negativ, ca negativitate pură, violenţa politică a dezrădăcinării, a rupturii: faptul că oricînd, chiar şi în condiţii de deteritorializare, legăturile politice reprezentaţional-reprezentative pot fi refăcute. Cu asta ameninţă, neîncetat, fotbalul.

"Faceţi politică aşa cum noi jucăm fotbal", gem, urlă, fără cuvinte, anti-discursiv, anti-dialectic, tribunele. Respectîndu-se regula ofsaidului, de pildă, ca regulă anti-corupţie a "egalităţii de şanse".

Violenţa de pe stadioane manifestă presiunea re-apropierii şi a re-aproprierii simbolurilor ca indici revoluţionari imediat-expresivi, este revoluţia decapitată, rămasă doar corp convulsiv, adică picioare ("organe fără corp", vorba lui Žižek: "organs without bodies"), zbătîndu-se orb, pur imanent-somatic, să se rearticuleze. În tribune, fotbalul este cerere de retrocedare. Separaţia esenţială nu este aceea dintre teren şi tribune, ci aceea dintre stadion în întregul său şi publicul virtual delocalizat, globalizat, depolitizat, înfrînt, mai rău: neutralizat, simulat (înlocuit cu "el însuşi", normă extrasă şi reduplicat-reaplicată).

Atît de blamata, ipocrit politico-mediatic, "violenţă a tribunelor" nu este decît o violenţă de reapropriere, strigătul dezmoşteniţilor după propriul lor joc, după propriul lor carnaval, după propria lor sărbătoare, după propriul lor mod, trivial-corporal, non-discursiv, popular de a face politică, de a fi reprezentaţi şi de a se organiza direct democratic, în ordinea jocului însuşi. Permanent, fotbalul le e luat, şi permanent ei îl iau înapoi.

"Hai să dăm mînă cu mînă", "Hora Unirii", hora constituirii prin legare-mînă-de-mînă (ne ţinem unii pe alţii de mînă), între noi înşine, a anti-colectivelor naţiune.

"Rob cu rob să ne unim": cu capul, bizuindu-ne pe picioare, adică pe corp, pe ceea ce ne ţine deopotrivă înfipţi în sol şi, distinct, pe el, împotriva înghiţirii, partea "inferioară", de jos, piciorul, "pedalitatea" populară însemnînd nu numai "talpa ţării" (azi, a lumii), ci şi şpiţul, latul, călcîiul: fenta infinită, driblingul-hybris, ca "sendero luminoso". Fotbalul este mişcare politică extrem de complexă, dans. Eliberarea picioarelor de sub dominaţia mîinilor aservite (mai înainte de alienarea-marfă, se produce alienarea-unealtă, aservirea-dispozitiv a mîinilor), arta-picior, arta picioarelor libere, arta revoluţionară a colectivelor de picioare inteligente.

Unirea manual-naţională expropriază, dizolvă, înghite: naţionalizează. Abia cu picioarele ne-am mai putea, azi, alia, am mai putea crea, azi, colective, adică societăţi autentice, nu corpuri-moloh. Adevărata revoluţie n-ar putea fi, probabil, decît aceea a asocierii picioarelor, pe verticală cu capul (centrarea, translaţia picior-cap ca proces politic revoluţionar) şi, colectiv, între ele. Revoluţia-fotbal este în plină desfăşurare, reizbucnind şi fiind permanent înăbuşită, adică deturnată capitalistic, prin transformarea jocului socializant în spectacol producător de profit, în locul muncii.

Fotbalul nu e alergare brută, pură, atletism epurat filosofic, perversă "efebie" socratică a în-trupării Ideilor mature. Fotbalistul este mult mai aproape de proletar, dar de un proletar care, brusc, revoltă cu adevărat ultimă, de neconceput, dat fiind că mîinile nu-i mai aparţin, ar începe să muncească cu picioarele, să "alter-muncească", în aşa fel încît, devenit graţie, dans, artă, produsul muncii sale colective, cooperative, să nu mai ia calea mîinilor, adică să nu mai poată fi înstrăinat, separat.

Şi totuşi, tocmai asta, spectacular-televizual-globalizant, se întîmplă. Fotbalul este cel mai complet "ghem" de tensiuni contemporane. Reversibilitate totală, explozibil pur.

Cooperativa artistică de producţie. Eternă Americă Latină, Sud, Amiază veşnic intempestivă.

Sub orice gazon (de pe locul fostului caldarîm), Maracana, Plaja!

Fiecare meci de fotbal, oricît de neînsemnat), reia istoria modernităţii-postmodernitate: revoluţie-recuperare.

Dar nu există, tocmai, meci neînsemnat: fotbalul este unul singur, pretutindeni acelaşi. Iar dacă eventuala "esenţă" a fotbalului e problematică, în continuă devenire şi alterare, este sigur că fotbalul este una dintre esenţele lumii contemporane. Fotbalul este, azi, operatorul de sens, producătorul de miză.