Lumea-fotbal (obiectul comun) (3)

La pauză: "pe stadion", obiectul-comun (lectură suplimentară)

"În ce fel se poate face, deci, trecerea de la inteligenţa colectivă, inerentă stadiului de umanitate, la colectivele inteligente, care îşi optimizează în mod deliberat resursele intelectuale aici-şi-acum? Cum să ne constituim ca societate în mod suplu, intens şi inventiv, fără ca, pentru aceasta, să întemeiem colectivul pe ura faţă de străin, pe mecanisme victimizatoare, pe relaţia cu o revelaţie transcendentă sau cu un lider providenţial? Cum am putea să punem în simfonie actele şi resursele persoanelor fără a le supune unei exteriorităţi alienante? Un astfel de regim nu se poate decreta, şi pentru instaurarea lui este nevoie, fără doar şi poate, de ceva mai mult decît de simpla bunăvoinţă.

Michel Serres ?în Le Parasite, Paris, Grasset, 1980? ne-a învăţat cum să citim pe stadioane anumite teoreme de antropologie fundamentală. Să luăm cazul unui meci de fotbal sau de rugbi. Să ascultăm mai întîi larma care se înalţă din tribune. Suporterii aceleiaşi echipe strigă aproape toţi, împreună, aceleaşi lucruri în acelaşi moment. Actele indivizilor se deosebesc cu greu unele de altele, nu mai ajung să se întreţeasă pentru a face istorie sau a se constitui într-o memorie, nu se mai angrenează în jurul niciunei bifurcaţii ireversibile. Individul este înecat în masa suporterilor, în zgomotul de fond al mulţimii. Or, inteligenţa acestei mase (capacitate de învăţare, de imaginare, de raţionare) este, evident, mai curînd slabă, indiferent că se manifestă în interiorul stadionului sau la ieşirea din acesta.

Să ne îndreptăm acum privirile asupra terenului propriu-zis. Fiecare jucător acţionează perfect distinct faţă de ceilalţi. Cu toate acestea, toate acţiunile vizează coordonarea, se străduiesc să-şi răspundă, vor să facă sens raportîndu-se unele la altele. Actele jucătorilor, spre deosebire de cele ale suporterilor, intervin într-o istorie colectivă, orientează fiecare în mod diferit cursul unei partide care nu este dinainte decisă. Echipele recurg la strategii, improvizează, riscă. Fiecare jucător trebuie să fie atent nu numai la ceea ce fac adversarii săi, ci şi la ceea ce se urzeşte în propria sa tabără, pentru ca mişcările coechipierilor săi să nu fi fost încercate în zadar. Jocul se «construieşte».

Spectatorii nu pot să acţioneze în nici un fel asupra spectacolului ce-i reuneşte, au, cu toţii, aceeaşi funcţie în raport cu punctul înalt, sau jos - imposibil, oricum, de atins - pe care-l reprezintă terenul. Legătura (spectacolul jocului) e transcendentă în raport cu persoanele care alcătuiesc colectivul. A face societate, în tribună, înseamnă a fi pentru sau contra, a te plasa într-o tabără, a-i iubi pe ai tăi şi a-i urî pe ceilalţi.

Pe teren, în schimb, nu este de-ajuns să deteşti tabăra adversă. Trebuie s-o studiezi, să-i ghiceşti mişcările, să i le prevezi, să i le înţelegi. Trebuie, mai presus de orice, să te coordonezi cu ai tăi în timp real, să reacţionezi fin şi rapid «ca un singur om», cu toate că eşti mai mulţi. Or, această punere spontană în sinergie a competenţelor şi a acţiunilor nu este posibilă decît graţie balonului. Pe teren, medierea socială îşi abandonează transcendenţa. Legătura dintre indivizi încetează a mai fi intangibilă, revine, din contră, în mîinile (sau la picioarele) tuturor. Unitatea vie a jucătorilor se organizează în jurul unui obiect-legătură imanent. Ocolind printr-o fiinţă circulantă, printr-un centru mobil pe care fiecare în parte îl desenează ca pivot tranzitoriu al grupului, grupul inteligent al fotbaliştilor îşi este propria sa referinţă. Spectatorii au nevoie de jucători, echipele nu au nevoie de spectatori. Semi-abil, un proverb chinezesc spune că dementul arată luna şi că idiotul priveşte degetul. Abili, jucătorii fac din balon în acelaşi timp un deget arătător rotindu-se între subiecţii individuali, un vector permiţîndu-i fiecăruia să-l desemneze pe fiecare, şi obiectul principal, legătura dinamică a subiectului colectiv. Vom considera balonul drept un prototip al obiectului-legătură, al obiectului-catalizator de inteligenţă colectivă. Ipoteza mea este aceea că un astfel de obiect, pe care, din acest moment, îl voi numi obiectul pur şi simplu, este necunoscut animalelor" (Pierre Lévy, Qu'est-ce que le virtuel?, Paris, La Découverte, 1998)


Democraţia-spectacol (stadiul ultim al societăţii spectacolului)

"Fotbalitatea" există, şi ea chiar este esenţa extrem-ambivalentă a lumii-fotbal: producere imanentă a societăţii, separată însă, devenită spectacol, estetizată: devenită impracticabilă altfel decît ca spectacol estetic, de ne-muncit, în timpul liber (pasiunile sînt pentru timpul liber). Nu "democraţie participativă" (la ce?), ci democraţie efectivă, în care obiectul-lume este în acelaşi timp ţintă şi armă, obiectiv, problemă-obstacol şi mijloc, dar spectacularizate.

Democraţia efectivă - astăzi numai ca fotbal, joc popular global, şi acesta, însă, doar separat-estetic, ca spectacol: din tribună, de pe canapea (vin însă barurile din urmă). Cum să nu turbeze o lume întreagă de-atîta perfecţiune colectivă imediată sustrasă, de neatins?

Orice meci de fotbal este un super-forum mondial: şi Davos, dar şi Porto Alegre, unul în celălalt.

Idealul (anti-)politic ar fi ca fotbalul să devină exclusiv un joc video care să excludă total corpul, şi care să estetizeze, să semiotizeze, să dez-indicializeze total această insuportabilă, totuşi, să recunoaştem, răsturnare: domnia temporară a picioarelor reunite, United Artists, pentru o lume mult prea rotundă, circulînd de la unul la altul în scopul realizării, al efectuării plăcerii comune: jocul vieţii în sine, victorie fără înfrîngere (orice victorie care presupune înfrîngere este o victorie ea însăşi înfrîntă).

Balonul rotund, lumea (rotunjimea lumii) în joc: separaţia spectaculară nu va anihila niciodată speranţa revanşei. Pasiunea universală a fotbalului este speranţa reversibilităţii absolute: politicul prin excelenţă.