Cît costă un bilet la teatru? (Pe bune)

De data asta, nu e vorba de metaforă şi viziuni subiective. Ci de o descoperire recentă pe care am făcut-o întîmplător şi conform căreia, în unele teatre publice, din Bucureşti, mai ales, sau cu rang naţional, preţul real al unui bilet la teatru ar fi 200 de lei (noi). Sumă rezultată în felul următor: legal, subvenţia pe care statul o acordă unui teatru public e destinată nu actului artistic, ci accesului cît mai larg la produsul artistic (se subvenţionează spectatorul, nu artistul, pentru menţinerea biletelor la preţuri accesibile tuturor păturilor sociale, iar finanţarea se calculează în virtutea precedentului, adică raportînd bugetul dorit de management la suma primită în anii anteriori şi la estimarea salariilor). Ca să afle cît ar costa biletul în absenţa susţinerii de la stat, se adună această subvenţie cu încasările din anul respectiv, iar totalul se împarte la numărul de spectatori înregistraţi în aceeaşi perioadă. Ce-a ieşit am scris mai sus: 200 de lei (50 de euro), media costului unui bilet. Adică mai mult decît media preţului unor bilete nesubvenţionate în teatre private din Europa unde se plăteşte în monedă europeană şi cam de zece ori preţul unui bilet la Teatrul ACT (românesc şi privat).

Rezultă că arta de la stat e a naibii de scumpă, iar statul - tare generos cu accesul spectatorilor la actul teatral. Dar oare chiar aşa să fie?

Mama mea lucrează cam 12 ore pe zi, se ocupă de chestii financiare la o companie din cînd în cînd multinaţională. Pe vremea cînd de-abia se dezmorţea democraţia, noi locuiam încă la Focşani, iar multinaţionala era naţională şi monopolistă, proiectul experimental avangardist la care lucra mama mea (tot 12 ore pe zi) se numea service costing - construirea unor algoritmi financiari după care să poată fi identificat costul fiecărui serviciu oferit de un furnizor. (Prin serviciu înţelegem: impulsul telefonic, kilometrul de călătorie cu trenul, metrul cub de apă curentă etc.) Imaginaţi-vă chestia asta în anul în care în România apărea primul telefon mobil... Mai precis, atît de avangardist era proiectul şi aşa de implicată mama mea, încît s-ar zice că am crescut în conceptul de service costing. Aşa că, după o discuţie de acum cîteva săptămîni cu Răzvan şi Claudia, mi-am luat mama deoparte şi i-am propus jocul următor: ia să vedem noi cum s-ar putea calcula preţul serviciului numit teatru, materializat în costul numit bilet - unitatea de bază a calculului fiind (1) spectacolul de teatru (ca proiect), (2) reprezentaţia (formă de exploatare şi amortizare a costurilor asset-ului nonmaterial numit spectacol).

În costul unui spectacol intră costurile de producţie / de proiect (onorariile artiştilor, costurile de producţie a decorurilor şi a materialelor de promovare etc.) şi costurile curente (cele de administraţie, de la costul întreţinerii clădirii la salariile contabililor, a şoferilor, şefilor şi femeilor de serviciu). Ca să se poată estima contribuţia costurilor curente în costul de proiect, angajaţii departamentului administrativ ar trebui nu să militeze pentru şederea tuturor celor cu carte de muncă înăuntrul clădirii instituţiei, ci să completeze aşa-numitele timesheets. Nu interesează unde a stat omul în cele opt ore legale de muncă, ci cît timp a acordat unei anume activităţi - de pildă, intră în costul direct al spectacolului timpul pe care o contabilă sau mai multe l-au destinat operaţiilor financiare legate de producţia unui spectacol. Şi, mai ales, interesează cum pot fi eficientizate aceste costuri - ceea ce înseamnă şi eficientizarea activităţii, şi conştientizarea a ceea ce i se oferă, în termeni de serviciu, spectatorului.

Să nu-mi ziceţi că o gîndire bazată pe eficienţă financiară şi optimizarea costurilor înseamnă moartea teatrului ca artă - vă aduc aminte că, în momentul de faţă, preţul real al unui bilet e considerat a fi 200 de lei, ceea ce înseamnă că o reprezentaţie la Sala Mare a Teatrului Naţional din Bucureşti (cheltuieli per reprezentaţie - tantieme, plata per spectacol a artiştilor, lumina, cotă-parte din administrarea clădirii, plus cost de amortizare a producţiei, calculate la reţeta sălii), cea mai mare din ţară, deci luată ca reprezentativă, valorează cam 54.000 de euro. Am făcut un calcul ochiometric (la o adică, pot să-l fac şi pe bune, cel puţin la orice teatru din Bucureşti), iar salariile pe o lună întreagă ale actorilor dintr-un spectacol de sală mare n-ajung la 25.000 de euro. Se joacă, în medie, patru (4) spectacole pe săptămînă, deci cam 3% din costurile estimate.

Sau la Comedie, ca să nu discriminăm, reţeta Sălii Mari ar face cam 25.000 de euro, din care cam 3.500 de euro sînt salarii (pe lună). Şi aici se joacă de patru-cinci ori pe săptămînă, prin urmare procentul retribuţiilor e cam 0,7. Interesant, nu?

Ei, dar poate n-o fi 200 de lei per bilet subvenţia. Mi-ar plăcea să aflu pe căi oficiale cît va fi fiind. Pînă atunci, exerciţiul rămîne interesant.

O analiză de service costing în teatru ar rezolva măcar cîteva din marile dileme gen măgarul lui Buridan care plutesc în teatrul românesc: ateliere (croitorie, tîmplărie etc.) sau externalizarea producţiei de decor? Actori angajaţi sau colaboratori? De cîţi actori angajaţi e nevoie pentru ca un teatru să funcţioneze? Sală cu 400 de locuri (600, 800, 1.000) sau sală studio? Cum se amortizează un spectacol (în cîte reprezentaţii)? Etc.


Citiţi a doua parte a acestui articol aici.