De săptămîna trecută, am primit întrebări şi opinii despre povestea cu service costing-ul cîte nu mi-aş fi imaginat că există (fiindcă pentru mine, respectiva poveste a fost mai mult un exerciţiu intelectual pe care nu credeam că-l va lua cineva în serios).
Şi-am avut nişte revelaţii, să le zicem.
1. Bună parte dintre oamenii de teatru (mai ales cei din management) se tem de orice abordare a instituţiilor de spectacol din perspectivă financiară.
De ce? Fiindcă toţi sînt bîntuiţi de spectrul reducerilor financiare şi au impresia că, dacă scurmi în bălegar, li se va cere să facă acelaşi lucru cu mai puţini bani. Nu se gîndesc, însă, că ar putea face mai mult cu aceiaşi bani. Pentru că aici intervine punctul 2.
2. Cînd spui "eficienţă" în teatru, lumea se crispează. Sîntem captivii unei concepţii idealist-patetice despre artă, conform căreia e inefabilă, deci nu poţi vorbi despre ea în termeni economici. Nimeni nu vede nici o incompatibilitate între inefabilul ăsta şi mantra cărţii de muncă pe care toţi şi-o doresc. Bun. Dar eficienţă înseamnă altceva decît starea de extaz pe care o produci în spectator, e vorba despre ce-i oferi acestui spectator în x bani. Momentan, în 200 de lei îi oferi o reprezentaţie a unui spectacol. Nu-i oferi, însă, şi informaţiile despre distribuţie, autor, regizor, piesă - caietul program e contra cost (alt cost), în foarte puţine teatre se dau fluturaşi cu datele producţiei. Nu cunosc pe nimeni care n-ar fi de acord ca, la acelaşi preţ, să poată vorbi la telefon două minute în loc de unul, cam asta înseamnă genul de eficienţă financiară la care ţinteşte service costing-ul. Cu cît cererea e mai mare, cu atît preocuparea către eficientizarea costurilor şi diversificarea ofertei e mai mare, tocmai pentru că există o masă de clienţi (asta e în domeniul financiarmente serios al serviciilor, în teatrele de stat e fix invers: dacă se vînd biletele înseamnă că facem totul deja perfect şi nu trebuie să schimbăm nimic). Iar programele educative, lecturile etc. nu sînt - căci gratuite - acte de binefacere pentru ridicarea nivelului intelectual al cuiva, ele au un cost suportat şi el din preţul subvenţiei.
Despre investiţii - data viitoare.
A, şi mi-am revizuit, mai nou, punctul de vedere asupra efectelor financiare şi morale ale incompatibilităţii pensie-salariu. Se spune aşa: de actori în vîrstă e nevoie într-un număr şi o plajă mare de spectacole, cum poţi să-i scoţi din teatru?! Păi, dacă, în cazul în care ai nevoie, într-o producţie, de un gen de actor pe care nu-l ai în teatru sau, deşi îl ai, vrei o vedetă, nu iei un colaborator? Un teatru nu poate avea ca angajaţi, preventiv, toate tipurile de care va fi fiind vreodată nevoie şi într-un număr care să satisfacă chiar şi necesităţile unei montări Shakespeare (aici avem o temă interesantă: de ce actori e nevoie să fie angajaţi în teatru - deci disponibili oricînd? A făcut cineva o analiză a tendinţelor de distribuţie, a tipului de dramaturgie şi a modalităţilor de abordare estetică a textelor ca să se vadă care este fundamentul tipologic al unui teatru? Cu excepţia Teatrului de Comedie din Bucureşti, forţat să ştie cu ce se ocupă - dar ce înseamnă tipul comic în ziua de azi? un Bourvil român ar avea unde, ce juca? -, în rest pluteşte convingerea că toate teatrele fac de toate. Doar că acest "de toate" se articulează şi el în cîte-un fel...). Asta, despre efectul artistic.
Acum, efectul financiar: se zice că e mai scump să lucrezi cu actori pe contract decît dacă i-ai angaja. Nu zău? Un actor bun (categoria 1, 1A) şi cu vechime are între 2.000 şi 3.000 de lei pe lună salariul net. Mercurialul zonei şi al vremurilor spune că pe contract de drepturi de autor, acelaşi actor poate lua 1.000 de lei în mînă, plus o sumă mult mai mare ca onorariu de repetiţii. La banii ăştia se adaugă 10% impozit (din care 4% i se întorc deţinătorului de drepturi de autor, pentru că impozitul forfetar e 6%). Un mare actor în vîrstă joacă între (la primele reprezentaţii ale unui spectacol) 5 (cinci) şi 1 (una) reprezentaţii pe lună - deci, teatrul cheltuie maxim 5.500 lei pe lună, plus, din cînd în cînd, onorariile de repetiţii. Doar dacă eşti Victor Rebengiuc poţi să joci mai mult într-un teatru (am cercetat atent, e singurul). S-ar zice că, într-adevăr, statul cheltuieşte mai mult. Ei aş! Am spus 2.000-3.000 de lei? Păi salariul net reprezintă 51% din cel brut, adică salariul de 2.000 de lei costă instituţia publică aproape 4.000 de lei, inclusiv în cele trei luni cînd nu se joacă, deci, nu sînt cheltuieli de drepturi de autor. Adică, aceşti actori de care e nevoie şi care umplu sălile cîştigă mai mult pe contract decît ca angajaţi, iar instituţia teatrală cheltuie uneori chiar mai puţin plătind drepturi de autor (statul pierde nişte taxe, dar cum tot el le plăteşte prin subvenţie...).
Singura problemă, reală, cu trecerea pe contracte de drepturi de autor priveşte dificultatea de a programa reprezentaţiile. Dar asta e adevărat cu absolut toţi actorii care joacă în regim de colaborare - şi invit pe oricine să verifice cîte dintre spectacolele din Bucureşti au în distribuţie exclusiv actori angajaţi în teatrul respectiv. Pe site-ul propriu, Teatrul Odeon are 14 (paisprezece) spectacole de teatru (nu le calculez şi pe cele de dans şi nici Spovedanie la Tanacu) în repertoriu. Iarăşi, conform site-ului, Marius Damian nu e angajat la Odeon, ceea ce înseamnă că singurele spectacole exclusiv cu actorii teatrului sînt Ionesco - Cinci piese scurte şi Extrem. Dacă Marius Damian e angajat, se mai adaugă Pyramus & Thisbe 4 You şi În container. Cine are această curiozitate poate să calcule cît la sută din 14 înseamnă 2, respectiv 4. Aşa că să strîngi actori din şapte locuri pentru un spectacol e o realitate / normalitate în teatrul din Bucureşti. Restul sînt chestii de statut şi spaima precarităţii (a fi angajat îţi dă măcar speranţa că, din cînd în cînd, vei fi distribuit), în condiţiile în care tot poporul e convins că distribuţiile se fac pe simpatii, nu după audiţii pe bune.
Îmi cer scuze pentru faptul că toate aceste istorii se leagă preponderent sau exclusiv de Bucureşti. Din păcate, e locul pe care-l cunosc teatral cel mai bine, are cea mai mare concentrare de teatre, producţii, actori, regizori şi bani. În rest, e, să zicem, opţiunea exerciţiului meu intelectual.
(va urma)