Cristian Tudor Popescu, Cuvinte rare. Poeziar,
Editura Polirom, Iaşi, 2009, 208 p.
Acel Cristian Tudor Popescu scriind la Adevărul şi vorbind, inclusiv în apariţiile de la televiziune, în numele (sub numele) ziarului ultracunoscut, de tradiţie, de autoritate, pare în prezent o voce izolată. El se manifestă în continuare, dar pe o piaţă complet diferită a publicaţiilor, într-o presă ce se deplasează inexorabil dinspre cuvântul tipărit înspre cel din mediul virtual, şi dinspre analiză aplicată, comentariu elaborat, reportaj ori cursiv, spre informaţia oferită în timp real şi sfârtecată, apoi, de o legiune de forumişti. Dacă în anii '90 gazetarul român era un luminător al naţiei şi un profet în pustiu al economiei de piaţă, acum termenii s-au inversat spectaculos: cititorul este mai mobil şi mai sofisticat, subîmpărţindu-şi aşteptările pe nişe, cerând diferiţilor specialişti să-i ofere, fiecare, expertiza. La aproape trei ani de la intrarea României în Uniunea Europeană - şi nu fără legătură cu acest fapt -, epoca jurnalistului "generalist", a editorialistului urmat de un popor de cititori, a apus.
Având el însuşi percepţia fenomenului, care în România mimetică e mai rapid decât în Occidentul aşezat, Cristian Tudor Popescu refuză să se adapteze prin ajustare. Întreg volumul Cuvinte rare, nu doar textul pus în deschidere, ce-i oferă titlul, vizează desprinderea de trend-ul global şi reîntoarcerea la uneltele tradiţionale ale scriitorului. Comparaţia este aceeaşi (între anii '90 şi anii din urmă), însă din perspectiva unui autor care a trăit din interior impactul mai întâi uriaş, apoi mult diminuat, al presei noastre: "În presă am venit dinspre cuvinte. La începutul anilor '90, ziarele erau, în percepţia publică, pe aproape acelaşi raft cu cărţile. Oamenii voiau să citească rânduri, să citească gânduri, căci înainte de cuvânt e gândul, şi cuvântul cu gând înainte naşte gânduri. În anii din urmă, operaţia principală din presă a fost decimarea, apoi hexarea, apoi catrarea cuvintelor, pentru ca astăzi ele să fie omorâte din două în două. Plutind printre imense poze pastel-color, tot mai puţine şi mai umflate, cuvintele ziarului ideal de astăzi dau peste tine ca înecaţii într-o piscină cu ciorbă. Ele nu mai au alt gând înainte decât banii şi atunci nasc senzaţii, impresii, amăgiri colorate. Nu gânduri, căci gândul îmbrăcat simplu în alb şi negru nu vinde. Cu cât sunt banii mai mulţi, cu atât cuvintele sunt mai puţine la număr şi mai împuţinate la trup. Andreea Esca mi-a spus un lucru teribil, dat fiind că Andreea are 35 de ani, nu 51, ca mine: «Am trăit când a trebuit. N-aş vrea să am acum 20 de ani.» Mulţumesc şi eu Dumnezeului meu că mi-a hărăzit să trăiesc destul când a trebuit. 17 ani am făcut presă. De astăzi mă întorc la cuvânt. La cuvântul cu miros, cu carne, cald sau rece, la cuvântul făcut din pix, care lasă sânge când e tăiat, nu făcut din pixeli, ca să apară şi să dispară incinerat instantaneu pe display fără să lase vreo urmă că a existat. Poate că n-ar fi trebuit să plec de acolo niciodată." (pp. 5-7).
De observat, pe lângă plasticitatea greu confundabilă, subtilitatea gazetarului de a acoperi într-unul şi acelaşi enunţ planuri diferite. Primul este cel al ziarului Gândul, cu cromatica lui iniţial austeră, alb-negru, şi în care preponderent era textul (la antipodul tabloidelor). Autorul scrie deci în coloanele Gândului dinainte de rebranding cuvinte bine potrivite despre valoarea gândului dinaintea cuvântului, făcând astfel trecerea spre un plan simbolic în care realitatea continuă să fie recunoscută, dar e comutată diferit. Falia nu este, cum ar putea să pară, între perisabilul gazetei şi rezistenţa în timp a cărţii. Textele lui Cristian Tudor Popescu trec, cele mai multe, fără probleme dintr-o parte în alta, datorită unei duble focalizări: pe evenimentul zilei şi pe semnificaţia lui dincolo de şirul cotidian. Prăpastia este aceea dintre scrisul strict funcţional, pragmatic, fără personalitate şi un orizont mai larg, şi scrisul cu adâncime, implicat-obiectivat, tensionat, reflexiv şi expresiv. Pentru acesta din urmă caută C.T. Popescu un alt mediu decât cel actual şi, nemaigăsindu-l în presa de succes imediat, îl reproiectează în pagini de carte, ca un halou al cuvintelor cu gând, miez şi carne.
Varietatea subiectelor din tabletele strânse acum în volum deconcertează, până în punctul în care lectorul sesizează că ele, departe de a figura pe agenda zilei, sunt tot atâtea posibilităţi de a o ignora. Există, într-o clasă destul de precar reprezentată, câteva texte scrise pe marginea politicii dâmboviţene. Domnul Găunoiu e cel mai reuşit, prin imortalizarea omului de stat predispus la compasiunea cu repetiţie. "Dacă se întâmplă să mori sau să fii mutilat în mină, în explozia metanului aprins de ticăloşie şi frică - i se adresează CTP direct cititorului generic -, domnul Găunoiu se aruncă în avion, în elicopter, în Mercedes şi vine degrabă să consufere la căpătâiul tău, nu cumva să se închidă rănile prea repede sau să-i ia altul faţa la ţuţuroiul lacrimilor." (pp. 151-152). Accente surprinzătoare, swiftiene, apar şi în Defilare la zi, unde autorul propune, de Ziua Naţională, încropirea unui car alegoric "purtând o căpşună uriaşă, în jurul căreia «spanioli» legaţi la cap cu baticuri se apleacă de şale şi se ridică" (p. 15). Ora de tupeu (cu dedicaţie pentru Marian Vanghelie) şi mai ales Butch Călin şi dansul politic arată în schimb un C.T. Popescu neinspirat, cu o portretistică subţire, fără har şi haz, derapând în simple vulgarităţi: "Există persoane care îşi îngrijesc drăgăstos o parte a corpului, unii mâinile, alţii faţa, alţii podoaba capilară. Dl Călin Popescu Tăriceanu îşi întreţine, îşi răsfaţă, îşi dezmiardă aproape cu religiozitate bucile. Dosul său de vier domestic sau rinocer fără corn (formula aceasta nu-i rea, n.n.) e enorm, bombat, explodând de sub coada sacoului, cere parcă intrarea cu spatele, în marşarier a premierului încă în exerciţiu la conferinţele de presă sau în palatul Victoria, bucile anticipându-i şi rezumându-i astfel personalitatea. Cei care nu vor să priceapă asta se miră ca proştii. Ei zic că e greu de înţeles cum poate fi atât de neruşinat, de nesimţit un ins vârât în fruntea Guvernului României printr-o manoperă politică de colţul mesei ş.a.m.d." (pp. 156-157).
Scriitorul veritabil, de nerecunoscut aici, se revanşează în restul paginilor din Cuvinte rare, sistematizabile în alte trei clase: false cronici cinematografice, false cronici sportive şi, la nivelul cel mai înalt, câteva texte "gratuite", izbitoare. Cronicile de film, scrise din unghiul unui spectator îndrăgostit de cinema, cu al său pierdut sense of wonder, descompun tehnicile regizorilor (majoritatea români şi din noul val), pentru a căuta şi a defini anume acel element de personalitate ireductibilă la tipare, scheme şi formule compoziţionale. Nae Caranfil, cu Restul e tăcere, primeşte de două ori superlative de la acest cronicar impresionist şi greu de păcălit, cu un gust impecabil în materie de artă cinematografică. De Sergiu Nicolaescu se alege, evident, praful şi pulberea într-o altă tabletă, cu un sarcasm de foarte bună calitate descriptivă. Corneliu Porumboiu, cu Poliţist, adjectiv, şi Bogdan Mustaţă plus Cătălin Mitulescu, cu scurtmetrajul O zi bună de plajă, îi oferă cinefilului nu doar momente de delectare la vizionare, ci şi ocazia de a reproiecta, în termenii artei scrisului, emoţia profundă, aproape dureroasă, resimţită iniţial. Cristian Tudor Popescu, care în textele mai lungi (Cristal şi coral, Cremă de mandarine. Oriental) e mai aplicat şi mai şters-didactic, îşi dă măsura pe spaţii mici, în care intuiţia primă a valorii e prinsă într-o exprimare la rândul ei intuitivă, cvasi-lirică. Într-adevăr, poeziar...
În mod analog, cronicile sportive sunt nişte false cronici sportive, fiindcă gazetarul-prozator nu comentează ceea ce vede pe teren, în arenă. El nu descrie realitatea diferitelor meciuri şi partide, ci o evaluează în funcţie de propria idee asupra competiţiei. Dacă lumea sportului e adesea dezolantă, infestată fiind de doping, de excese extrasportive, de trucaje, măsluiri şi imposturi, idealitatea se încorporează rarisim în câte o partidă în care unul sau altul dintre jucători îşi sfidează condiţia. C.T. Popescu simpatizează cu cei care ilustrează în ochii tuturor condiţia de victimă, dar care nu se lasă. "Târziu în noapte", cumva în afara programului de viaţă obişnuită, măruntă, el urmăreşte o partidă în care Fabrice Santoro, de ani 36, rezistă eroic în faţa germanului de 25, Philipp Kohlschreiber. În timp ce aici întoarcem o filă a Rezistenţei umane, în disputele dintre "spartanul" Nadal (jucătorul preferat) şi "atenianul" Federer putem urmări tenisul pur. Încleştarea teribilă şi, prin aceasta, atât de frumoasă este sintetizată de autorul nostru într-o frază memorabilă: "În această atmosferă de competiţie sălbatică, de teribilă sete de victorie, în liniştea în care Federer sau Nadal băteau mingea de pământ ca să servească, se auzea desluşit absenţa urâtului." (p. 66).
În tenis nu există remiză se intitulează, axiomatic, cronica unei partide aşa zis amicale, între Cristian Tudor Popescu însuşi şi idolul copilăriei sale, Ion Ţiriac. Textul este delicios, prin distorsiunile literare ale autorului niţel înfricoşat ca jucător (Ţiriac e ca un "păsăroi uriaş", blocându-l cu "linguroiul Boeing"), şi curge imprevizibil... până la concluzia din titlu. În viaţă există înţelegeri cu beneficii pentru ambele părţi, reciprocităţi avantajoase, egaluri urât mirositoare. În tenis, nu.
Tableta aceasta îmi pare una de legătură cu cele mai puternice pagini din carte: texte eliberate, practic, de orice context, chiar şi de suportul unui moment sau cadrul unei situaţii date, pentru a se legitima şi a se susţine prin ele însele, pe o spirală uimitoare. Nu pot fi rezumate, trebuie citite. Dar Taxi Instant, Eye contact, Decembrie, ultimul film şi finalul ca o lovitură de cuţit de la Cuadratura cercului compensează, în opinia mea, tot ceea ce a pierdut socialmente Cristian Tudor Popescu în ultimii ani...
Şi meciul nu s-a încheiat.