Al treilea oraş din Irlanda este un nod magic care leagă trei minunăţii geografice: Parcul Naţional Connemara, Parcul Naţional Burren şi Insulele Aran. "Aşa trebuie să arate Raiul", îmi spun, privind din autobuzul care mă duce de la Dublin către Galway, a treia urbe a Irlandei.
Traversez republica dinspre Coasta de Est către cea de Vest, bucurându-mă de reţeaua de transport perfect pusă la punct. Şi asta, fiindcă în Irlanda turismul e o afacere înfloritoare. Eu, de altfel, merg către un oraş şi o zonă pe care un sondaj recent le plasează, ca destinaţie turistică, înaintea Veneţiei (!).
Privesc, aşadar, nesfârşitele câmpuri de smarald şi-mi spun, cum scrie în orice ghid, că nicăieri în lume nu e iarbă mai verde ca în Irlanda. În Galway, autogara e chiar lângă centrul oraşului. De altfel, aici, totul pare gândit spre binele vizitatorului. Oraşul e cochet şi prosper, iar oamenii au, cu adevărat, ospitalitatea pomenită tot prin ghiduri. Casele sunt rustice, bisericile, austere şi totuşi calde, pe fiecare străduţă răsună menestreli locali şi îţi ies în cale puburi unde curge, nu-i aşa, cea mai bună bere din lume.
O mănăstire-castel-pension
Şi totuşi, de ce vin turiştii la Galway? Pentru toate astea şi pentru că oraşul e un nod magic între trei minunăţii geografice: Parcul Naţional Connemara, Parcul Naţional Burren şi Insulele Aran. Dar cum nici în Rai nu le poţi avea pe toate, trebuie să mă mulţumesc cu două dintre ele. Pornesc voiniceşte într-un tur organizat prin Connemara, ce se dovedeşte, din prima clipă, o experienţă totală. Turiştii înscrişi sunt daţi pe mâna domnului Ray, un fel de 3 în 1, căci e şofer, ghid (foarte documentat) şi "stand-up comedian" (ca să vorbim pe limba asupritorilor Irlandei).
Cele opt ore trec în zbor, printre văi, lacuri, biserici părăsite în mijlocul cărora creşte iarba, câmpuri cu oi plesnind de sănătate şi cascade de glume făcute de dl. Ray cu o spontaneitate pe care ar invidia-o toţi marii umorişti irlandezi. Soarele coboară spre apus când ajungem la Kylemore Abbey, mănăstire benedictină, aflată într-un castel construit în 1868 ca reşedinţă privată a unui politician englez. Domeniul mai cuprinde o biserică neogotică şi o grădină victoriană îngrijită de călugăriţe. Şi tot aici există încă un pension pentru copile bogate. Aş vrea să fi mers la şcoală într-un asemenea castel, îmi spun cu invidie privind lacul în care se oglindeşte mănăstirea-castel-pension, care se va închide, de altfel, la sfârşitul lui 2010, iar zvonurile spun că va fi transformată în hotel de cinci stele. Era consumismului ajunge şi în Connemara. Până atunci însă, clopotul bisericii bate prelung, în depărtare, iar lângă mine, într-o grădiniţă, cruci modeste străjuiesc mormintele călugăriţelor care au trăit aici. Şi ziua se încheie lin, în autocarul ce mă leagănă înapoi spre Galway prin marea de smarald şi soare ruginiu.
Pe Inishmore
Acelaşi soare care răsare a doua zi, într-o cu totul altă lume. Fiindcă acum mă aflu pe vaporul care duce dinspre Galway către Inishmore, cea mai mare dintre insulele Aran. Principala sa atracţie: Dun Aengus, o fortificaţie din epoca fierului, visul oricărui arheolog şi pasionat de istorie. Zidurile concentrice de patru metri grosime s-au păstrat aproape perfect, iar odată ajuns în mijlocul lor, nu poţi să nu simţi chemarea celor peste 2.200 de ani de când au fost ridicate.
Şi astfel, ca turist al secolului XXI, urc pe vechiul drum pietruit, purtând urma a generaţii întregi de irlandezi care s-au încăpăţânat să supravieţuiască în bătaia vânturilor şi a ploilor, care au trecut peste cumplita foamete din anii 1840 şi au dăinuit, păstrându-şi limba şi fiinţa. Şi ajung sus, simţind încremenirea vremurilor precreştine. Valul loveşte cu furie abisul mărginit de stânci, iar în zare se întinde neţărmurirea Atlanticului. De aici, următorul colţ de pământ e America.
Pe vapor, înapoi către Galway, frânturi din experienţa irlandeză. O bisericuţă fără acoperiş. O căsuţă de "leprechaun", spiriduşii irlandezi, ridicată pe marginea drumului, aşteptându-şi, parcă, stăpânul. Oceanul şi oamenii Irlandei.
La Galway cu Cristina Crăciun
La 31 de ani, Cristina Crăciun, redactor la Departamentul Film al TVR, călătoreşte fără să obosească vreodată. Deşi aproape niciun loc de pe bătrânul continent nu-i e străin, setea de a descoperi spaţii, oameni şi poveştile lor rămâne nepotolită. La început, a călătorit prin intermediul cărţilor şi al personajelor de pe scenă. După terminarea studiilor de filologie şi teatru, aventura a ieşit din universul literaturii şi al teatrului şi a pornit în largul lumii reale. De atunci, multe dintre enigmele de pe hartă s-au elucidat şi multe aşteaptă să se dezvăluie.
Nu rataţi
Într-un golf minunat, la 10 kilometri nord de Clifden, înconjurat de grădini mirifice, se află un magazin de unde se pot cumpăra haine şi pături colorate, lucrate manual de meşteşugarii din Connemara, o ramură a faimoasei bresle de ţesători din Wicklow. Magazinul oferă şi podoabe, şi ceramică autentic irlandeze.
Situat în Golful Galway, Burren este un sat idilic, unic în Irlanda. Adăposteşte din vremuri străvechi stânci de calcar, în forme bizare, iar lacurile dispărute au lăsat în urmă o mulţime de peşteri, cea mai cunoscută fiind Aillwee. Insulele Aran se văd ireal, iar botaniştii nu au reuşit să descopere de ce solul de aici şi cerul întunecat sunt prielnice unor plante din zona arctică sau din Bazinul Mediteraneean. N-o să vă pară rău dacă mergeţi la Kilronan, principalul oraş din Inis Mór, o altă insulă din grupul Aran. Portul din Kilronan este o privelişte spectaculoasă, mai ales când se adună căruţele trase de cai.