Dincolo de latura narcisistă a argentinienilor, atracţia produsă de atelierele de teatru, unde oricine se poate îmbăta cu apropierea celebrităţii, speculează un interes autentic, rareori contagiat de snobism, pentru lumea scenei. Înainte de epoca peronismului (pînă în anii 1940), doar publicul high class alegea teatrul drept opţiune de divertisment, dar începînd cu anii '50-'60, el devine una dintre principalele plăceri culturale ale clasei mijlocii. Teatrul ca spectacol rămîne pasiunea oraşului plasat de zeci de ani pe harta culturală a lumii. Cunoscută de străini drept Broadway-ul din Buenos Aires, "strada Corrientes" (romantic şi eronat numită astfel, ea fiind parte din bulevardul Corrientes, lung de peste 8 km) se desfăşoară strălucitor şi extravagant, copleşitor şi mereu stăpînă pe sine, precum femeia porteña. În timpul zilei, Calle Corrientes clocoteşte sub valurile umane şi febra negoţului, răsunînd de zgomotul insuportabil al autobuzelor şi de claxoanele maşinilor. Cînd apune soarele, se aprind zecile de lumini colorate ale teatrelor şi ale cinematografelor - este clipa care anunţă, mereu şi mereu, triumful vieţii nocturne a oraşului.
Printre somptuoasele săli de teatru şi de cinema (construite între anii '20 şi '80, dar ferite de orice stridenţă de coabitare) se înalţă cafenele, cofetării şi pizzerii, la fel de elegant iluminate. De altfel, după renumele asociat divertismentului, zona este cunoscută şi ca un paradis al pizzei. Dispunerea nu este întîmplătoare: protipendada anilor '30, '40 şi '50 urma un ritual pe care, azi, clasa mijlocie îl respectă întocmai - vizionarea unui spectacol de teatru sau a unui film, urmată de cină sau de o cafea, în localurile mai vechi decît sălile de spectacol. Cel mai vechi magazin de îngheţată, numit El Vesuvio, datează din 1902 şi, în tradiţia celei mai bune îngheţate din lume, a fost creat de italieni (cuplul Cocitore). La el se opreau adeseori Borges şi Carlos Gardel. Librăriile cu cărţi uzate se umplu şi ele de viaţă pe "strada care nu doarme niciodată", aşa cum a fost numită în anii '50. Cititori avizi, argentinienii caută aici texte filozofice, eseuri, ediţii vechi şi rare, autori antici şi clasici europeni. Iar magazinele de muzică, cele care, pe timpul verii, renunţă să îşi închidă uşile, dăruiesc agitaţiei nocturne nostalgia muzicii de tango.
În mijlocul acestui Broadway modest, mirosind a praful trecutului, aerul decadent trezeşte dorinţe cosmopolite. Ele amintesc, în timpul promenadei invadate de lumină, că Europa elitelor s-a coborît în Argentina şi că, în noul său avatar, pare să se întrebe de ce rezonează atît de seducător în numele sălilor de teatru şi de cinema - El Metropolitan, El Teatro Opera, Lola Membrives, El Gran Rex. Clădit în 1937, în stilul art deco, acesta din urmă era, pe atunci, cel mai mare cinematograf din America de Sud. Interiorul său păstrează amprenta lui Radio City Music Hall din New York. Pe scenele unor astfel de teatre au urcat Ava Gardner şi Edith Piaf şi au avut loc spectacole cu Folies Bergère, iar la mesele cafenelelor s-au aşezat Federico García Lorca, Vittorio Gassman şi Maurice Chevalier. În localuri nu se mai dansează tango, dar fotografiile de epocă au păstrat pozele voluptuoase ale dansatorilor de mult uitaţi. De altfel, pentru Calle Corrientes suspină, de-a lungul deceniilor, nenumărate texte ale muzicii de tango, cum ar fi cîntecul cu acelaşi nume, de Alberto Vaccarezza, autor de tango de la începutul secolului al XX-lea:"Calle Corrientes a iubirilor mele, Calle Corrientes unde m-am născut, / Unde, printre luminile în mii de culori, în acea noapte am cunoscut-o pe ea".
Uneori, cozile celor care aşteaptă să cumpere bilete sau să intre la spectacol se întind pe toată strada. Alteori, se extind şi pe strada imediat următoare. Este efervescenţa premierelor - atunci se întîlnesc emoţia noutăţii şi bucuria participării la eveniment. Los porteños adoră să fie admiraţi şi să îşi etaleze eleganţa sartorială şi frumuseţea naturală, dar interesul pentru teatru rămîne intact, în spatele fiinţei sociale desăvîrşite. Sub lu-minile strălucitoare ale clădirilor, oamenii trăiesc spectacolul dinaintea reprezentaţiei. Iar cînd uşile acoperite de panouri sau complet tapetate cu imaginile actorilor se deschid pentru o clipă, fracturînd imaginile, se zăreşte, fulgurant, lumea de dincolo - holurile vaste de marmură şi scările înalte. Misterul universului accesibil în schimbul unui bilet. Odată spectatorii intraţi, urmează răsfăţul dinaintea oricărui spectacol de pe "strada Corrientes" - paharul de Fernet (băutura alcoolică tipică) amestecat cu Coca-Cola sau Sprite, servit, promoţional, pe tăvile ce îşi fac loc printre mulţimi.
Serviciile gastronomice locale includ, de altfel, o specialitate la prima vedere extravagantă sau cel puţin bizară. Pe marile bulevarde, dar şi pe străzile modeste, chelnerii merg netulburat şi traversează traficul, cu tăvi pe care se află, în echilibru impecabil, ceşti de cafea. Scena pare cinematografică. Acest delivery, destinat cu precădere persoanelor aflate în timpul programului de lucru, în birouri sau în magazine, reflectă un spirit burghez nealterat de ofensiva noului - de cele mai multe ori, cafenelele îşi trimit ceştile de porţelan, salvînd de la uitare plăcerea de a bea o cafea, aşa cum o beau, odinioară, los porteños. Deseori, lîngă ele se odihnesc şi cîteva medialunas, croasantele locale, foarte populare. Pensionarii urmează ritualul de fiecare după-amiază (cafea şi medialunas), în cafenele şi cofetării, atît în cartierele selecte, cît şi în zonele proletare. Unii se întîlnesc cu prietenii, iar alţii preferă solitudinea ziarului şi reflecţia. În astfel de scene, deliciul gourmet se confundă cu savoarea cutumei burgheze. Devine sesizabilă distanţa dintre realitatea economică şi percepţia socială, menţionată de statistici, lipsurile estompîndu-se în faţa dorinţelor moştenite după decenii de prosperitate. Atitudine de potemkiniadă? Mai degrabă, stăruinţa unei habitudini, în naturaleţea cu care bătrînii îşi beau cafeaua în localurile tipice, aparent impasibili în faţa economiei fragile.
Argentinianul se distinge printr-o remarcabilă rezistenţă la tulburări economice. În ultimii 40 de ani, alternanţele năucitoare ale inflaţiei cu hiperinflaţia, inflaţia galopantă şi alte forme sălbatice de inflaţie l-au lăsat sărăcit, dar rareori învins. În anii '60, cînd a înţeles că moneda naţională este fatalmente condamnată, el a inaugurat cea mai îndelungată relaţie - cea cu dolarul. De atunci, el economiseşte aproape exclusiv în dolari şi vinde şi cumpără bunuri imobiliare în aceeaşi monedă. Se spune despre el că gîndeşte în dolari, mereu îngrijorat de soarta nesigură a economiei, realitate care a dat naştere unei expresii foarte comune: "În ţara asta, nu ştii pe ce calci!".
Economia locală pare să împrumute din nestatornicia oamenilor săi. O criză poate precede un boom impresionant, aşa cum s-a întîmplat la începutul anilor '90. În 1989, devorată de hiperinflaţie, ţara atingea un indice record de sărăcie: 47,3%. Inflaţia era de 5.000%! În 1991, noul ministru al economiei, Domingo Cavallo, propunea legea convertibilităţii, care stabilea un curs fix între peso şi dolar - era începutul unei noi epoci, ce a durat 11 ani, atîta timp cît legea s-a aflat în vigoare. Devenea amintire unul dintre obiceiurile dobîndite în ultimii ani - goana după cumpărături, în ziua de salariu, de teama creşterii preţurilor în doar cîteva ore. În 1994, la cîţiva ani de la introducerea convertibilităţii, Argentina avea cea mai redusă rată a sărăciei înregistrate în secolul al XX-lea (14%), importurile deveniseră mai ieftine decît producţia locală, iar oamenii îşi petreceau vacanţele la Miami. Privatizările masive decise de preşedintele Carlos Menem au inclus peste 200 de companii statale, multe servicii devenind mai eficiente. Dar realitatea noii stabilităţi nu alungase neîncrederea cronică în bănci, oamenii continuînd să îşi păstreze dolarii în casă. Pînă în ziua de azi, de altfel, se perpetuează un sistem financiar paralel cu cel oficial, argentinienii fiind experţi în a ascunde banii în cele mai neaşteptate locuri - în ghivecele cu flori, în cutia de siguranţe, în diversele piese de mobilier, în frigider sau îngropaţi în grădină. A devenit faimos cazul unui cuplu de actori, după ce ea a descoperit (prea tîrziu, însă) că partenerul său ascunsese banii într-un pui ţinut în congelator!
Neîncrederea endemică a fost agravată de criticile la adresa iregularităţilor şi a corupţiei politice şi sindicale, determinate de ritmul rapid al privatizărilor impuse de Menem. Altă consecinţă inevitabilă a procesului a fost creşterea semnificativă a şomajului. După cîţiva ani de prosperitate, în care Argentina devenise ţara latino-americană cu cel mai mare venit pe cap de locuitor, restul anilor '90 au fost marcaţi de teamă şi de scepticism. În 1999, cînd Fernando De la Rúa prelua puterea, era evident că legea convertibilităţii (odinioară, salvarea economiei) devenise nocivă. Ţara intrase în recesiune. Cu simţul lor suplimentar, mereu activat în chestiuni economice, oamenii intuiau adierea fatală a unei alte crize.
S-a recurs, atunci, la o metodă primitivă: cluburile de troc. Oamenii, în mare parte aparţinînd clasei medii, se adunau în zone special închiriate de organizatori şi intrau într-o reţea de schimb, de toate naturile - o prăjitură, pentru un pachet de detergent, o bijuterie veche, pentru o haină uzată, un set de veselă, pentru un aparat electrocasnic. Dezvoltîndu-se în ingeniozitate, cu timpul, trocurile au inclus şi servicii la preţuri reduse (de exemplu, o excursie în Brazilia, sub preţul oficial, în schimbul înnoirii autocarelor folosite). Utilizatorii trocurilor se declarau mulţumiţi. Fără îndoială, un tip de inteligenţă de urgenţă îl va defini mereu pe argentinian!
În 2001, la 10 de ani de la promulgarea legii convertibilităţii, deficitul fiscal lăsat de regimul Menem şi marea datorie externă (provocată de dorinţa lui De la Rúa de a menţine legea) au determinat o nouă instabilitate. Ca opţiune disperată, Domingo Cavallo (cunoscut şi ca "părintele convertibilităţii") a fost numit, din nou, ministru al economiei. Dar atunci cînd presa anunţa că acesta avea conturi personale exclusiv în bănci străine, a urmat un bank run al populaţiei, care a dat naştere unei mari ieşiri de capital din ţară. De altfel, întrebat, în timpul unui interviu, dacă informaţia legată de conturile sale era adevărată, ministrul a răspuns că nu poate da lămuriri, pentru că, în familia sa, soţia lui este cea care se ocupă de gestionarea banilor!
La sfîrşitul lui 2001, cînd şi marii investitori au început să îşi retragă banii din conturile bancare, sistemul financiar a intrat în colaps. Ca într-un scenariu sud-american tipic, în care eroii se transformă în agenţii dezastrului, Cavallo, fostul salvator, anunţa introducerea unor restricţii asupra conturilor bancare ale tuturor persoanelor fizice, măsură denumită, popular, corralito. Aluzie la imaginea coralului în care alt organism poate rămîne captiv, el corralito însemna imposibilitatea de a extrage bani din propriul cont, realitate dramatică şi picătură finală pentru un popor cu vocaţia protestului. Violentele mişcări de stradă care au izbucnit imediat, precum şi jafurile din supermarketuri, pe fond de stare de asediu, au fost urmate de fuga preşedintelui De la Rúa, care a decolat cu elicopterul de pe acoperişul Casei Rosada.
Argentina cunoscuse un relativ calm social în ultimele două decenii, vărsarea de sînge rămînînd relegată în anii '70, pe timpul regimului militar. Cele 39 de persoane care au murit în timpul represiunii poliţieneşti din 2001 reprezintă, pînă în ziua de azi, un număr revoltător de mare în mentalul colectiv al argentinienilor, lipsiţi, în general, de propensiunea pentru agresivitate. De altfel, rata din ce în ce mai mare a infracţionalităţii, începînd cu sfîrşitul anilor '90, nu a reuşit să le producă un cult al violenţei ca reacţie, o pornire distructivă justificată, ci o tot mai pronunţată repulsie, precum şi dorinţa de a protesta paşnic în faţa răului.
În anii imediat următori crizei, eforturile de redresare erau însoţite de convingerea că şi cetăţenii săraci continuau să aparţină (sau nu încetaseră să aparţină) clasei mijlocii. Oameni deveniţi les nouveaux pauvres făceau descinderi discrete în magazinele cu produse ieftine. Încercau să salveze aparenţele prestigiului lovit şi să-şi umple stocurile odinioară îndestulate.
(va urma)