Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Buenos Aires Querido. O ţară dezbinată (VI)


Justina Irimia

17.04.2010
Observator Cultural, martie 2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Citiţi articolul precedent aici.

A scrie despre peronism este asemeni jocului cu o clepsidră. În funcţie de poziţia în care te afli, acesta poate părea plin de promisiuni împlinite sau vid cu dezamăgire. Un adevăr asupra căruia argentinienii nu se contrazic este imposibilitatea de a îl plasa pe Juan Perón (supranumit "părintele politic al ţării") sub un semn de augur, clar determinat. Pasiunile se dezlănţuie uşor şi se sting la fel, în Argentina. Dar patima ideologică a secolului al XX-lea - peronismul - nu a dispărut niciodată, făcînd din el o mişcare politică încă prezentă, la mai bine de 65 de ani de la creare.

"Există atît de multă iubire şi atît de multă ură în jurul imaginii sale, încît nu poţi spune ce loc a ocupat şi ocupă Perón în mentalul nostru" - este una dintre replicile standard oferite de mulţi argentinieni, la întrebarea: ce înseamnă peronismul? Dihotomia peronist-antiperonist nu a încetat să răsune cu aceeaşi greutate ca atunci cînd desemna convingeri provocatoare de schisme şi violenţă.

Născut în 1895, dintr-un tată cu origini italiene şi scoţiene şi dintr-o mamă cu sînge spaniol, şi nativ sud-american, Juan Domingo Perón începe cursurile şcolii militare la 16 ani şi apoi avansează, foarte rapid, în rang. În 1938, este trimis în Europa ca observator militar şi urmăreşte cu interes ascensiunea regimurilor fascist şi nazist. Se declară admirator al lui Mussolini. Întors în ţară, este numit colonel şi creează, împreună cu alţi militari, Grupul Ofiţerilor Uniţi (autodeclarat anticomunist), care, în 1943, organizează o lovitură de stat îndreptată împotriva preşedintelui ales în mod fraudulos. Dotat cu intuiţie politică şi fler social, Perón solicită înfiinţarea Secretariatului Muncii (mai tîrziu, Ministerul Muncii), în vederea adoptării de măsuri ce favorizează clasa muncitoare, la acea vreme, sectorul economic cel mai vitregit. Fluxul masiv de populaţie rurală către marile oraşe, ca urmare a schimbărilor economice ale deceniului precedent, dă naştere unei clase sociale care va constitui fundamentul mişcării peroniste. Perón îşi consolidează rolul, dar manifestă o ambiguitate ideologică ce, pînă în ziua de azi, îl plasează într-o zonă nedefinită pînă la capăt de stînga sau de dreapta. După cum susţine istoricul argentinian Felipe Pigna: "În domeniul politic, gîndirea lui Perón era produsul unor influenţe multiple care variau de la naţionalismul catolic la falangismul spaniol şi de la fascism la socialism".

Măsurile iniţiate de el, însă, sînt simptomatice pentru un regim naţionalist populist - fortificarea relaţiei statului cu clasa proletară, încurajarea dezvoltării mişcării sindicale şi ameliorarea condiţiilor de viaţă a clasei proletare. În cadrul aceluiaşi regim, Perón este numit vicepreşedinte şi ministru de război, ascensiunea sa continuînd în paralel cu formarea unui bloc social şi politic alcătuit din majoritatea muncitorilor. Reformele provoacă îngrijorarea marilor latifundiari, a întreprinzătorilor şi a clasei medii. Polarizarea societăţii anunţă tensiuni, odată cu opoziţia guvernanţilor alarmaţi de influenţa colonelului asupra diverselor sectoare statale. La începutul lui 1945, o lovitură de stat, organizată de un grup rival de militari, îl înlătură pe Juan Perón din funcţie. Este arestat şi transportat la o închisoare din insula Martin García, în largul coastelor Uruguay-ului.

Dar roata se va întoarce, momentul fatal fiind, în fapt, începutul triumfului peronismului. Conştientă că dispariţia politică a lui Perón ar anula reformele recente şi ar stinge orice speranţă de bunăstare a clasei proletare, aceasta îşi convoacă membrii din marile oraşe şi declară grevă generală, în data de 17 octombrie 1945. Cu faima sa de salvator al unei clase, faimă dobîndită în doar cîţiva ani, imaginea colonelului întemniţat reuneşte sute de mii de muncitori veniţi din diferite provincii ale ţării. Frustrată de orice putinţă de afirmare şi pînă atunci tăcută, clasa proletară îşi revarsă, în acea zi, forţa revoltei, în Plaza de Mayo (piaţa centrală, martoră a evenimentelor istorice). Unele pancarte reclamau: "Îl vrem pe Perón!".

Căldura excesivă îi determină pe mulţi dintre manifestanţi să se dezbrace de cămăşi, gest privit cu dezaprobare de opoziţie, care îi numeşte pe aceştia descamisados ("cei fără cămăşi", "dezgoliţii"). Ca multe alte transformări ironice, termenul, iniţial pronunţat cu dispreţ, devine numele folosit de înşişi liderii peronişti pentru a desemna muncitorii şi se încarcă de afecţiune şi empatie. Îngrijoraţi de magnitudinea protestului, militarii decid să îl elibereze pe Juan Perón şi să îl aducă în piaţă. Cînd acesta apare, după căderea nopţii, la balconul Casei Rosada, în uralele sutelor de mii de susţinători, destinul politic îi este conturat. Discursul său, difuzat la radio, încununează ziua de 17 octombrie 1945, dată care marchează oficial naşterea mişcării peroniste.

În februarie 1946, generalul Juan Domingo Perón cîştigă alegerile prezidenţiale şi transformă Partidul Laburist în Partidul Peronist. Se inaugurează o eră de profunde reforme sociale. Industrializarea fără precedent, marile naţionalizări, stimularea producţiei, precum şi consolidarea puterii sindicale reflectă forţa statului autoritar, în absenţa unei burghezii industriale viguroase. Pe fundalul finalului celui de Al Doilea Război Mondial, Argentina reduce volumul de importuri din ţările europene afectate, stimulînd piaţa internă. Măsurile sociale tot mai ample includ investiţii în sistemul educaţional, în cel medical şi în sectorul de construire a locuinţelor. Pentru prima dată, clasa proletară cunoaşte beneficiile concediilor plătite şi pe ale celor organizate prin sindicat.

"Justiţie socială" este unul dintre termenii consacraţi ai peronismului. El s-a menţinut pînă în ziua de azi în inventarul social al mentalului colectiv local. Copleşit de o popularitate ce nu a mai fost atinsă în întreaga Americă Latină, preşedintele reformează Constituţia, în 1949, pentru a putea fi reales pe viaţă. Alte măsuri totalitare includ: arestarea disidenţilor, controlul şi hărţuirea presei, interdicţia partidelor de opoziţie de a se exprima în presă şi eliminarea din universităţi a profesorilor antiperonişti. Borges însuşi (renumit pentru convingerile sale antiperoniste) este concediat din postul de bibliotecar al Bibliotecii Municipale din Capitală, propunîndu-i-se un post de inspector avicol, pe care îl refuză.

Figură paternalistă necesară într-o societate latino-americană, preşedintele Perón alege o metodă propagandistică unică: implicarea politică şi socială a Evei Duarte, cea de a doua sa soţie. Fundaţia "Eva Perón", condusă de aceasta, distribuie alimente, haine, jucării, medicamente şi maşini de cusut familiilor sărace. De facto, Eva se va ocupa şi de Ministerul Muncii şi de cel al Sănătăţii şi, în scurt timp, veneraţia proletariatului căruia i se adresează, în numeroase discursuri, cu termenul descamisados, îi va dărui diminutivul Evita. Fondurile destinate fundaţiei aveau două surse: donaţii particulare şi, în mare parte, aporturi bianuale obligatorii, pe care statul le reţine din salariile angajaţilor - alt motiv de furie a opoziţiei.

În 1947, graţie eforturilor primei doamne, se sancţionează dreptul la vot al femeilor şi dreptul lor de a candida pentru posturi politice. Eva este aleasă şi în fruntea Partidului Peronist al Femeilor, creat doi ani mai tîrziu. Descinderile sale în mijlocul săracilor formează o imagine apropiată de grotesc: Eva poartă taioare şi blănuri luxoase şi bijuterii, în timp ce mîngîie copii sărmani şi mame nemăritate. De altfel, unul dintre comentariile maliţioase ale antiperoniştilor se referă la un fapt neconfirmat pînă în ziua de azi. Se spunea despre ea că îşi ardea hainele, după fiecare astfel de întîlnire. Dacă povestea este adevărată sau e doar invenţia unei opoziţii revoltate de atitudinea dictatorială a lui Perón, nu are relevanţă. Simpla ei existenţă este simptomatică pentru intensitatea urii unor sectoare ale societăţii faţă de cuplul prezidenţial.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer