Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

De te voi uita, Ierusalime...


Madeea Axinciuc

20.04.2010
Adevărul literar şi artistic, aprilie 2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
În Oraşul Sfânt nu mergi, ci "urci" spiritual. Cetatea nu este însă doar "sus", ci în altă parte. Nu urci decât exterior treptele unei scări. Interior, cu fiecare treaptă, laşi în urmă scara, ca o dezlegare de toate câte-au fost.

Cetatea nu este însă doar "sus", ci în altă parte. Nu urci decât exterior treptele unei scări, interior, cu fiecare treaptă pe care o urci laşi în urmă scara, ca o dezlegare de toate câte-au fost. Această trecere, nu în ordinea lumii vizibile, te fură firesc şi pe nesimţite. Geografia este simbolică, transparentă. Oraşul este străveziu: locul unde se anulează subit orice coordonată spaţială ori temporală care ne mai păstra în familiaritatea orizontală a spaţiului şi timpului nostru.

Yerushalayim are în ebraică formă de dual. Sunt aşadar două "Ierusalimuri" (sau "Ierusalime"?): unul de sus şi unul de jos, unul pământesc şi unul ceresc; de fapt, cuvântul nu indică separarea lumilor, cum ar părea, ci aducerea lor împreună. La Ierusalim, cerul şi pământul sunt una. Lumile, de aici şi de dincolo, sunt de regulă rupte în noi: dar Yerushalayim nu trimite la două cetăţi, ci le aduce laolaltă unindu-le printr-un singur nume.


O voce strigă în pustie

Oraşul acesta are aroma lui: pini şi cedri amestecându-şi mirul cu adierea şi parfumul deşertului presimţit în firele de nisip. Cetatea creşte din deşert, iar deşertul este unul care vorbeşte: rădăcina cuvântului ebraic midbar, "deşert, pustie", are sensul generic de "a vorbi". Deşertul este prin excelenţă locul în care El ni "Se vorbeşte", după cum spune psalmistul: "O voce strigă în pustie" (Isaia 40, 3).

Dar dacă în tăcere deşertul vorbeşte, în muzica lui, oraşul tace. Îngemănarea trezeşte în noi izvoarele clare şi necunoscute, îngânate de alte ape: apele de sus şi apele de jos, cele de deasupra şi cele de dedesubt. Mayim, "apă / ape" şi shamayim, "cer / ceruri" au şi ele în ebraică formă de dual. Oraşul acesta străluceşte de fiecare dată altfel: după cum geana soarelui atinge, în zori sau în amurg îngerii aerului, ai pietrei, ai firului de iarbă tare... Piatra de Ierusalim - albă, aurie, roşcată, brună, curată... Şi oamenii cresc aici ca florile de piatră, pline de sevă, cu rădăcinile în afară, respirând sufletul-adiere al cetăţii.

Străzi liniştite, uitate parcă, se deschid înspre uliţe vii, zgomotoase, abundente: rugăciune şi bazar, cântece de slavă şi negustori lăudându-şi marfa şi îmbiindu-te cu ceai sau narghilele şugubeţe: "One shekel to see my shop!"


Lumina şi căldura vin dinlăuntru!

Nu este, cum s-a spus, "Cetatea eternă": eternitatea imprimă o anume imobilitate şi încremenire. Această cetate este în timpul cel fără de timp, un timp al desăvârşirii, viu, imprevizibil, miraculos. Aici se nasc clipele şi nu mai trec, ci din boabele lor pline se face vinul îmbătător, vechi şi curat, binecuvântat în seara de Shabat ori la liturghie. Nu oamenii, nici locul ori cerul - ci legătura lor trece în tine misterios şi îţi curge prin vene, fără măcar să pricepi darul duhului acestuia.

Între zidurile acestei lumi infinite, treci dintr-un cartier într-altul ca şi cum ai recompune un puzzle sau ai parcurge atriile unei inimi: patru cartiere cu graniţe nescrise, dar săpate în piatră: cartierul creştin, cel musulman, cel evreiesc şi cel armenesc. La Sfântul Mormânt ajungi printre tarabe, voci, mătăsuri, clopote şi muzică arăbească ori manele (româneşti!). Patriarhiile ortodoxe, cea greacă, maiestuoasă şi cea etiopiană, modestă şi greu de observat, stau adumbrite pe ulicioare neumblate decât numai de pelerini veniţi să ceară binecuvântarea blândului Patriarh.

Piatra este aici simplă, nestrălucitoare, austeră şi umedă. Lumina şi căldura vin dinlăuntru. Părintele Pantelimon stă de strajă, la intrare, împărţind rânduială cu ciomagul, cu braţul ori cu duhul blândeţii: fără multă ştiinţă omenească, din puterea trupului sau a duhului, după cum se cere la poarta Domnului. Tăria îi vine însă dintr-o neştiută bucurie - o citeşti în ochi, în mâini, în pasul vesel, voinic şi apăsat.


Mai multe biserici într-una singură

Se prea poate să fie îmbulzeală şi să nu simţi nimic, să te înece kitsch-ul şi spoiala, să te înfurie vânzătorii de lumânări şi tămâie. Mai multe biserici într-una singură şi mai multe altare: cel grec ortodox, cel romano-catolic, cel armenesc, cel etiopian, cel copt. De pe acoperiş, trecând prin biserica coptă, ajungi la o cisternă romană, Cisterna Elenei, printre puţinele care s-au păstrat. Tot pe acoperiş, urcând dinspre altarul etiopian, se află arbori de piper roşu, iar în dreapta, chilii boltite din piatră - cât să intre un om ca într-o cochilie.

Jos în curte, la intrare, din partea dreaptă, pe o uşă de lemn vechi, intri în biserica etiopiană: săracă şi cea mai frumoasă, îmi pare. Catapeteasma din lemn, câteva icoane şi covoraşe vechi, una cu pământul; călugării par a fi înveliţi mai întâi în trupul uscat, arămiu şi veşted ca o coajă înveşmântată la rându-i în pânze şi bucurată numai de cântări line şi fum de tămâie - desculţi, lipsiţi de toate cele ale lumii, trişti şi demni, cu ochi castanii adânci care ştiu ceva ce noi nici măcar nu bănuim; undeva acolo este o comoară...


Rugăciunea continuă de la Zidul Plângerii

În cartierul evreiesc - oameni cu kipa, perciuni şi zulufi, înfăşuraţi în talit, cu ţiţit la brâu (firele care atârnă multe şi albe spre a întoarce sufletul către rugăciune) - altă lume, alte sunete, alte veşminte. Cum cobori dinspre Crado, vechiul drum roman, înspre Zidul Plângerii, se deschide în faţă priveliştea cetăţii: zidul de vest şi esplanada Templului cu Domul Rocii şi Moscheea El-Aksa. În faţă - Muntele Măslinilor acoperit de vechile morminte şi coborând spre valea Kidronului.

La Kotel (Zidul Plângerii) îmi place să ajung noaptea: lumina nemaintâlnită, alb-aurie a pietrei şi rugăciunea continuă - nu oamenii se roagă, ci rugăciunea se spune mereu prin cei ce vin parcă să ia locul celor ce au sfârşit. Aici vii să te bucuri, să te tânguieşti, să te rogi, să cânţi ori să dănţuieşti înaintea Domnului... cununii, bar-mitzva, ceremonii de sărbătoare...

Dacă ai intrat o dată în Ierusalim şi ţi s-a arătat, rămâne în tine: erau acolo, dar nu le-ai zărit... zidurile Ierusalimului! Ele, zidurile, nu sunt însă Ierusalimul; nici oamenii nu sunt, nici uliţele... El este poarta către ceea ce nu poate fi numit, templul, Sfânta Sfintelor, heruvimii de deasupra chivotului, nefirea prezenţei depline... Şi atunci îţi ridici cei mai curaţi ochi şi spui: "De te voi uita, Ierusalime, uitată să fie dreapta mea! Să se lipească limba mea de grumazul meu, de nu-mi voi aduce aminte de tine, de nu voi pune înainte Ierusalimul, ca început al bucuriei mele..." (Psalmi 136, 5-6)


La Ierusalim cu Madeea Axinciuc

După ce a absolvit Facultatea de Filosofie, cu specializare în filosofia culturii, şi şi-a luat doctoratul în filosofie, în prezent, Madeea Axinciuc este conferenţiar universitar, la catedra de Studii Iudaice, la Universitatea din Bucureşti. A fost timp de patru ani directorul Institutului Cultural Român din Tel Aviv până anul trecut.

A susţinut numeroase conferinţe ştiinţifice, publicând două cărţi: Profetul şi oglinda fermecată. Despre imaginaţie şi profeţie în Călăuza rătăciţilor de Moise Maimonide (Editura Humanitas) şi Moise Maimonide. Călăuza rătăciţilor ca itinerar al minţii în Dumnezeu (Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Academia Română).


Nu rataţi!

...Muntele Măslinilor. Pe munte se află Grădina Ghetsimani, dar şi biserica, în formă de lacrimă, "Dominus Flevit". Puteţi privi de aici panorama vechiului oraş, cu cea mai cunoscută emblemă, Domul Stâncii.

Zidul Plângerii. Mii de credincioşi vin să se roage la cel mai venerat simbol al iudaismului. Rămăşiţele Zidului Vestic s-au păstrat din cel de-al Doilea Templu, distrus de romani în anul 70. Zidul este un loc sacru pentru evrei, deoarece e tot ce a rămas după distrugerea romană, din faimosul templu al lui Solomon, unde se afla Chivotul Legii.

Cafenelele din Piaţa Zion. Viaţa de noapte nu este la fel de sălbatică precum în Tel Aviv, majoritatea cafenelelor şi barurilor din jurul oraşului vechi se închid la apus. Sâmbătă seara, la terminarea Sabatului, puteţi zăbovi în zonele din jurul străzilor Yoel Solomon, Yaffa, Rivlin şi ale Pieţei Zion.


Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer