Din puzzle-ul de adio să nu-mi faci un copil... poate doi sau trei

Stai puţin (mă foiesc, îmi caut muşchii prin buzunare şi trag prin pipă întunericul în piept). Aşa... hiuu. Nu ştiu, cred că e din cauza bătrâneţii, dacă nu mă-nvelesc cu colţul ăsta de ocean mi se întăreşte şi nisipul de sub cap şi dorm de parcă aş sta în picioare păzind merele de aur. Fă-te comodă! Puneţi şi un pahar de ceva, nuca de cocos e în vitrină şi nectarul de pene pe cerdac, într-un colţ... Da, ai dreptate, trebuie ţinut la briză măcar câteva ore pe noapte că nici îngerii nu mai sunt ce au fost... Poate ai observat venind pe uliţă încoace că în partea asta de lume îngerii au îngeri păzitori să-i ferească de imaginaţia oamenilor şi talentul lor morbid de a schimonosi aproape orice nimb. O babă din comună ispitise la un moment dat un arhanghel să se automutileze cât să-i fie o bună sperietoare de draci pe lângă casa omului. Cultiva nemurirea pe două ogoare cam cât lacul Sf. Ana de mari şi gurile rele şuşoteau că e vrăjitoare şi face contrabandă cu viaţă veşnică. Poate doar prin ţările din lumea a treia, ceilalţi fiind prea bogaţi să nu-şi permită o moarte ca oamenii. A, da, suntem singuri pe insulă, stai liniştită.

Cum ziceam: Am orbit şi eu într-adevăr o dată în viaţă. N-aş putea să-ţi spun dacă mai tare sau mai incredibil de aproape decât alţii însă îmi amintesc tot ce se ascundea sub pleoape ca şi cum ar fi fost alaltăieri. Tipa de care-ţi vorbesc nu auzise, dacă îţi vine să crezi, niciodată de Patul lui Procust şi dimineaţa era cam cât nimeni de înaltă, noaptea, după ce făceam dragoste de obicei din maci şi spinări de buburuze nu mă depăşea în lungime şi dacă adormeam căuş ziceai că suntem o banană. Ştii că puştimea din ziua de azi de raţe mandarine se întreabă mitologic de ce o astfel de banană e curbă. În fine, mi-a plăcut că era o fire mai rebelă şi-şi împletea singură sânii.... mă alinta fără să-mi dau seama de vreun criteriu când cu pere din acelea atât de zemoase încât ţi se topesc în palmă, când cu câte doi bulgări de zăpadă atât de fioroşi în tăcerea lor de nu-mi imaginam vreodată că o să avem un copil. Ştii că eu am fost alăptat până pe la douăzeci şi ceva de ani cam când am început să şi vorbesc şi m-am mutat aici pe insulă. Dacă te întorci acum în şoaptă, să nu le sperii, o să vezi lebede acolo în miezul oceanului, nu ţi-am zis, dar balenele au dispărut cu sute de ani în urmă şi nu mai există decât lebede de unică folosinţă, cântă de obicei câte o melodie de-a lui Bon Iver şi apoi mor fără să facă valuri.

Mi-am amintit că avea un păr superb, purtat mereu în versuri cam până unde ar fi aripile unui înger azi şi ştiu că într-o seară ieşind de sub nor avea fiecare fir zburlit, era o coafură Virgil Mazilescu şi m-am rătăcit atunci de tot, tot întomnînd-o până să adoarmă. Nu dormea aproape niciodată pentru că spatele ei era un ecler şi de fiecare dată când îmi făceam din ciocolată un pian torcea ca motanul într-un colţ de cearşaf auzind mai bine ca mine diezii şi bemolurile. Cine-ar fi crezut că Luca Noimar, un amărât de cizmar care în după-amiezile libere potcovea caii de mare sau plimba inorogii prin bibliotecă, va ajunge să orbească cum poate n-a orbit nimeni nici de-acum încolo o femeie care în loc de buric avea mitul peşterii lui Platon şi un pic mai sus de fese două grimase atât de Luvru cum numai oamenii făceau în obraji pe la începutul istoriei lor. Aş vrea să intru chiar şi încălţat în detalii, mi-e frică însă că îţi vei strânge palmierii şi vei pleca.

Într-adevăr de la şolduri în jos avea alură de sirenă pentru că atunci când ne-am cunoscut era fecioară. Am pierdut foarte multe nopţi şi implicit câteva haznale bune de lacrimi, aşa credeai că orbii nu plâng, pur şi simplu uitîndu-mă la ea până să-mi fac curaj să-i umbresc prima dată sânii. Erau de marţipan în noaptea aceea. Mi s-a făcut pielea pe rând întâi de găină, apoi de pinguin şi în cele din urmă din cuvinte. Mă hârjoneam cu virginitatea ei cam cum se juca Dumnezeu cu ţărână chiar înainte să-l scuipe pe om. Eu am făcut din ea iubire. Şi am suflat cu duh de imposibilitate asupra ei şi nu ne-am mai văzut niciodată. Eu oricum nu puteam vedea zic, dar măcar ea să nu... să nu-şi fi strâns în grabă nodurile din gât şi urmele de întuneric într-o traistă şi s-o fi luat razna aşa deodată. Am citit că s-a oprit preţ de câteva conferinţe pe la un institut de cercetare tot repetînd întruna că Luca e strămoşul omului, n-am avut însă curaj să cred până la capăt. Mi-e (îmi tremura vocea ca o vioară Stradivarius în bărbia unui puber) dor şi (îmi dau seama că am pierdut noţiunea văzului şi îmi caut disperat pana când îmi regăsesc) acum de (privirea distorsionată în ochii ei deja înlăcrimaţi) călcâiele ei din pâine cu margarină, miere de albine şi nucă dată prin maşină... ştiu că la un moment dat s-a urcat peste mine ca şi cum ai presăra lut pe un sicriu încă fierbinte, m-a luat de inimă şi m-a implorat din cearcăne (vedeam pentru prima dată): Hai să (ne)murim împreună... ştiu un cimitir mandarin care o să-ţi placă, o să ne jucăm tot timpul de-a moartea şi de-a tata...
"(aproape neclară de emoţie)Şi???"
şi m-am dus tot dracului... de-atunci din fiecare fătucă-maree ca tine îmi fac câte un loc de veci de joacă şi niciodată nuuuu... Stai... (gâfâind)... Zenobia, te rog... Nuuu..

- Domnule Noimar unde vă grăbiţi aşa? V-am spus să nu mai ieşiţi din salon..." (bulversat) "altfel facem injecţia? Vreţi să facem iarăşi injecţia?!" (privindu-mi ochii borcănaţi cu o milă mâzgălită pe faţă) "Chiar vrei să-ţi fac injecţia, Luca?! Uite cămaşa, leag-o te rog înapoi de tine, aşează-te în nisip (îmi clipeşte cu ochiul) şi hai să înotăm, cuminţi, de sub plapumă..."

Cu draperiile lucidităţii brusc trase i-am pisat doctoriţei ouăle picioarelor ca şi cum omleta nu ar fi fost inventată încă. Nu ştiam şi poate nici acum nu ştiu dacă urlau plămânii ei sau mâinile mele croşetate de sânge. Mă odihneam. Undeva pitit, în umbra unei firmituri de subconştient aproape zen, mă odihneam. Aş fi vrut s-adorm la margine, îngropat în umăr ca atunci când eram licurici.

M-am trezit însă în mijlocul câtorva pumni şi doar din vârful limbii se vedea cerul gurii faianţat. Ce mod bizar de a renunţa la tartru. Pentru că tata şi-a dorit întotdeauna pentru mine o dantură cinematografică, înainte să leşin, cu acelaşi forceps folosit şi în titlu i-am îmbălsămat tâmplele celui mai ştirb dintre cimpanzeii veniţi să-mi explice că zborul pe deasupra unui cuib de cuci nu se mai practică nici în grădinile zoologice darămite în Madagascarul meu.

Sacadat, puţin cocoşat şi ciudat de învineţit înspre moarte am reuşit, mi s-a spus, cam în două săptămâni s-o iau la pas de sub coma ce mi se-aşezase comod în mansardă. De sub pleoape am aruncat în interior un ochi de plumb cât să-mi măsor circumferinţa tranşeelor: lut morocănos, sculptat de sinucideri pe alocuri.

Am fost expus, treptat, la fiecare congres internaţional de psiho-patologie şi n-a reuşit nimeni să scoată măcar o privire din mine. Doar cearcăne.

Trăiesc de mai bine de o sută treizeci şi unu de ani într-o fantomă fără aerisire şi cu buda în curte. Mă tem.


Are un nume de delfin şi e prima femeie care ar vrea să mă mut. Cuvintele habar n-au cine sunt.
Mâine îmi va vinde, mi-a promis, un apartament cu două camere şi loc de îmbălsămare într-un complex rezidenţial. Al ei.

Mâine:
Am cumpărat un apartament cu două camere într-un castel de nisip. I-am zis:

«Eu sunt...»


sfârşit