Salon deschis (III) - Opere. I. Dimineaţă pierdută, de Gabriela Adameşteanu

Citiţi episodul precedent aici.

Pentru Vica Delcă, sâmbăta aceasta friguroasă în care a pornit de-acasă pentru a-şi "încasa" cei cincizeci de lei ai ei este o zi a tuturor ghinioanelor, o dimineaţă pierdută pe drum şi transformată în prânz. Când Ivona, "zbanghia", în fine apare şi invitaţia făcută bietei vizitatoare aflată în curte nu mai poate fi ocolită, prânzul se va prelungi într-o după-amiază ceva mai plăcută, petrecută la discuţii şi cafea...

Dacă preocupaţiunea mintală a Vicăi este legată în exclusivitate de bănuţii cuveniţi (şi, în mai multe aparteuri comice, o ascultăm pe energica pensionară cum o suduie pe Ivona, care pare să ocolească subiectul), gazda e stresată din două motive. Mai întâi de această vizită, aşteptată aşa, cândva, dar nu tocmai acum; şi apoi, de întârzierea dragului de Niki. Nu că el ar fi un model de punctualitate şi seriozitate conjugală; dar în această sâmbătă anume, după ce vor lua masa şi se vor odihni, soţii Scarlat vor merge seara la biserica Boteanu, la cununia religioasă a lui Ţuţu.

Cine e Ţuţu e mai puţin important în acest cadru burghez aparent liniştit, în fapt tensionat printr-o dublă aşteptare: a Vicăi, care îşi doreşte renta-pomană, şi a Ivonei, care-şi aşteaptă bărbatul. Fapt e că Ţuţu şi Clemenţa Vrăbiescu (soacra mare) sunt din lumea lor, lumea bună, amestecată silnic cu mitocanii vremurilor noi, dar care ştie, oricând şi oriunde, să-şi arate şi să-şi impună eticheta. O întârziere la cununie, din orişice motiv, ar fi o impardonabilă gafă de etichetă.

Timpul ce se scurge va curge diferit pentru cele două femei, musafira nepoftită şi gazda de nevoie. Dar situaţia aceasta la început stânjenitoare se va relaxa simţitor atunci când Ivona, tot din motive de etichetă, va intra cu adevărat în rolul de amfitrioană. Sâcâitoarea Vica e obişnuită să ceară şi să primească. "Io sunt coşu de gunoi", face ea, cu umor gros. În ce o priveşte, Ivona n-ar trebui să uite că specialitatea sa este să dea, să ofere, şi încă într-un mod cât mai elegant. Astfel se vede emblema de nobleţe. A face faţă situaţiei (să-ţi aştepţi soţul ce întârzie îngrijorător să vină acasă; şi să faci conversaţie, în tot acest răstimp, cu o bătrână de râsu'-plânsu') este, tot mai vizibil, pe gustul retro al Ivonei.

Dialogul lor sinuos, ritmat de amintiri personale şi de confesiuni directe, întrerupt de mici întâmplări casnice şi reluat cu tot mai mare însufleţire de către cele două femei, se va înscrie în această structură preponderent dramatică prin care autoarea îşi construieşte romanul şi personajele. Esenţa acestora se coagulează nu atât prin traversarea unor episoade modelatoare, a unor experienţe forte ce verifică şi desenează temperamentul plus caracterul personal, cât prin monologul interior şi dialogul "exterior" pe marginea celor trăite. În prezentul iniţial al sâmbetei de iarnă, nu asistăm la nici un eveniment notabil, la nici un gest mai spectaculos întreprins de vreun "erou" romanesc. Timpul specific al acţiunii, trepidant şi structurat de acţiunea însăşi, a fost substituit printr-un timp conversaţional, lent, leneş, suprasaturat de subiectivităţile interlocutorilor, subîmpărţit până la pulverizare într-o infinitate de momente interioare. Nimic relevant, important, hotărâtor epic nu se întâmplă acum şi aici. Dar în casa veche de-un secol, cu boazeria troznind, a familiei Scarlat (anterior, a familiei Ioaniu; şi mai înainte, a familiei Mironescu), după dimineaţa deja pierdută şi în după-amiaza astfel umplută, vor încăpea vieţile atât de pline ale personajelor noastre; şi diferitele epoci istorice pe care ele le-au traversat.

Oferind romanului său această structură dramatică, Gabriela Adameşteanu a corectat implicit efectul de teatralitate, de exterioritate declamatorie întâlnit în majoritatea pieselor (şi care ajunsese să-l deprime pe Camil Petrescu). La fel de importante ca lucrurile spuse cu voce tare sunt cele gândite ori simţite, dar nespuse. O replică sau alta au nu doar rolul de a susţine dialogul şi, prin aceasta, scena. Ele exprimă sau, dimpotrivă, ascund opiniile şi reflecţiile vorbitorului, sentimentele lui reale. Cititorul aude replicile, le vede paginate, dar, mai mult decât în teatrul sonor, dincolo de ele mai e ceva. Însăşi interioritatea profundă a personajului, aici devoalată, aici umbrită, întotdeauna consistentă.

De aceea, a interpreta Dimineaţă pierdută exclusiv prin grila "mahalagismului" Vicăi Delcă e cea mai facilă şi mai inadecvată judecată critică făcută romanului. Cartea avansează şi creşte dinspre suculenţa sau "nobleţea" replicilor date de personaje (marcându-le imediat, social, categoria, clasa) înspre lumea şi substanţa lor interioară. Aceasta din urmă poate fi aproximată prin coordonatele şi particularităţile clasice ale unui caracter (naiva Ivona, răzbătătoarea Vica, secătura simpatică Niki, idealistul descumpănit Mironescu). Însă lumea interioară, într-un sens mai adânc şi, de asemenea, mai larg, înseamnă practic tot ceea ce a trăit un personaj, tot ceea ce a făcut, a crezut, a văzut, a simţit, a ţinut minte; tot ceea ce i-a intersectat şi i-a impregnat eul conştiinţei. De la replicile Ivonei, nu vom întârzia să ajungem la conturul ei lăuntric; iar în acesta, îi vom descoperi cu uşurinţă viaţa de până acum, "depozitată" şi revizitată. Iată două decupaje. Întâi, felul cum o primeşte Ivona pe Vica în vizita neanunţată nu se suprapune deloc cu felul în care o priveşte. Politeţea acoperă calificative usturătoare: "E-a nu ştiu câta oară când îi face aceeaşi figură: când o aşteaptă, nu vine, şi când e mai ampresată şi mai aglomerată, atunci se trezeşte cu ea că-i sună la uşă. Şi sună, şi sună, şi stă cum a stat şi azi... E de-o viclenie!... Sunt, oamenii ăştia simpli, de-o viclenie şi-aşa îşi cunosc interesul!... Şi au un tupeu! O insolenţă! Parcă ei nu simt că a venit vremea lor?! Unde te duci, în toate locurile, numai mitocani... Iar oamenii de condiţie devin din ce în ce mai puţini: zilnic mai auzi de o boală, de o moarte, fără să-i mai numărăm pe cei ce au plecat dincolo..." (p. 98). Dar brusc, chiar pe pagina următoare, adusă în memoria afectivă de un cartonaş alb-gălbui ieşit dintr-un album din piele grenat căzut pe jos (nervi, din nou: "Fir-ar să fie de babă, că numai de la ea s-au tras toate relele astăzi..."), o amintire de când era fetiţă se instalează şi se supraconturează în prezentul ghinionist. În curând se va face ora douăsprezece, însă până atunci, boala şi moartea lui Papa, iubirea Ivonei pentru el, deplina neînţelegere a fetei de către mamă şi atmosfera de belle époque în care aceste pliuri ale trecutei vieţi de familie se desfac, toate intră în desfăşurarea romanului prin plonjonul interior, proustian, al acestui personaj a cărui perspectivă contează. "- Yvoonne! se auzise de jos vocea lui Muti. Probabil era lângă casa scării. - Yvoonne! coboară odată! Ia, Mario, cutiile cu pălării, c-ai să le uiţi, du-le la automobil şi vezi să le ţii drept, să nu li se strice penele... Şi pe urmă urcă sus şi vezi de ce întârzie... N-ar fi fost nevoie să trimită pe nimeni după ea. Era gata pregătită, auzise motorul automobilului sub ferestre, auzise vocea lui tante Margot: - N-are rost, ma chère, suntem şi aşa întârziaţi, dar ştii tabieturile lui Alexandru... Auzise tot, însă nu era să strige: «Da!» în gura mare. Nici să iasă val-vârtej din camera lui de bolnav şi să alerge pe scară. Stătea rezemată de uşa întredeschisă, privindu-l cum se ridică anevoie dintre perne, cum încearcă să zâmbească şi doar îşi schimonoseşte faţa, nefiresc de gălbuie. Se uita din uşă la el cum îşi coboară din pat picioarele care îi tremură (nişte picioare slabe şi lungi, foarte albe, lipsite de păr). Cum bâjbâie la întâmplare după papuci, pentru că nu vrea să-şi irosească puţinele puteri aplecându-se. Cum se apropie încet de ea, cu spatele curbat sub halatul de casă, aşezat strâmb pe umeri; se apropie încet, cu paşii târşiţi, împiedicându-se în poalele lungi ale cămăşii de noapte. Ţinându-se de mobile, respirând şuierat, şi faţa, nefiresc de galbenă, încercând să-i zâmbească, şi părul cărunt, moale şi rar, umezit de efort şi lipit de ţeastă. El era, şi totuşi nu-i mai venise să-i sară de gât: stătea lipită de uşă, strângând în palmă mânerul complicat, aurit al clanţei; nu-i venea nici să-l sărute, de luni de zile, Muti îi interzisese s-o facă, şi iată că simţea şi ea o ciudată strângere de inimă la gândul că el se apropie. O ciudată strângere de inimă, o teamă uşoară şi chiar o nepermisă, o ruşinoasă silă, la gândul că el s-ar putea s-o atingă: - Drum bun... îi şuierase însă el, oprindu-se pe neaşteptate în loc. Ca şi când şi-ar fi dat brusc seama că nu mai are putere să ajungă până la uşă. - Au revoir, Papa, spusese, şi vocea şoptită şi-o auzise stridentă, nefiresc de tare şi grăbită." (pp. 101-102).

Scena, remarcată şi de Valeriu Cristea, este într-adevăr a masterpiece, de o acuitate şi o expresivitate comportamentală remarcabile. Dar, pe lângă forţa prozastică a Gabrielei Adameşteanu, să observăm modalitatea epică sensibil diferită în care Ivona - faţă de Vica - este conturată. Vica Delcă are structură de om simplu, care a văzut multe la viaţa lui şi a trecut prin ele fără să-şi schimbe câtuşi de puţin valorile, limbajul şi filozofia. Tot ce i s-a întâmplat şi i se mai întâmplă se cuprinde în explicaţiile ei general valabile, în aceeaşi interpretare sănătoasă, fără dubii şi complicaţii: "Pe unde am fost, m-am înţeles, toţi mă iubea şi mă aprecia...", respectiv "el / ea ştie ce-a făcut". Altfel spus, Vica Delcă ştie bine ce vrea şi vrea numai ce ştie bine. Viaţa e oricum suficient de complicată pentru a o mai complica şi noi. Vorbele oamenilor şi lucrurile printre care ei se mişcă trebuie aduse la un numitor comun, la ceea ce mă interesează pe mine în legătură cu ele.

Evident, Vica nu speculează astfel, nu are acest tip de reflecţii şi reflexivităţi. Ea a mers instinctiv în direcţia aceasta şi, dacă a avut grijă de toţi fraţii ei şi apoi a rezistat "patrujnouă de ani" alături de "lighioana bătrână" de bărbat, rezultă că direcţia a fost bună. La antipod, Ivona Scarlat, născută Mironescu, e o intelectuală fină şi bovarică, o femeie de condiţie a cărei componentă pragmatică pare inexistentă. Ivona, fostă Yvonne (aşa cum biata Margo din anii '50 fusese dezinvolta şi fericita Margot, înainte de al doilea război, iar Sofia, sora ei mai mare, fusese Sophie), are însă o scară cu valori mediate de reprezentarea de clasă pe care le-o dă. Dacă pragmatismul ţărănesc al Vicăi este să obţină în avans cu o săptămână banii fixaţi odată la două luni, pentru memoria Sofiei, pragmatica Ivonei constă în a oferi aceşti bani - în orice condiţii - pentru a-şi sublinia generozitatea, solidaritatea, sentimentele frumoase, calităţile morale: într-un cuvânt, nobleţea. Până la urmă, acesta este motivul real pentru care cele două femei continuă să stea de vorbă şi să depene amintiri într-un fantasmagoric salon deschis, pe vremuri frecventat de atâta lume bună. Deşi în regimul comunist nu mai există o altă clasă decât cea, conducătoare, a proletariatului, Ivona şi Vica rămân fidele vechilor roluri, pe care le interpretează cu dedicaţie şi cu aceeaşi convingere interioară. O vedeţi pe Ivona Scarlat, fostă Yvonne Mironescu, venind cu tramvaiul într-o vizită alternativă în "Casa" Delcă de la mahala? Eu nu. Sau dacă totuşi accept că ar putea veni, să îngrijească de pildă o femeie simplă şi bolnavă părăsită de toţi, ar fi tocmai pe acel aliniament al generozităţii boiereşti pe care evolua, la vremea ei, şi Sophie, alinând monden şi graţios mutilaţii de război...

Fiecare personaj feminin are prin urmare nevoie de întâlnirea şi conversaţia cu celălalt. Vica îşi reconfirmă principiul superlativ al existenţei (dacă toţi o apreciază, nu înseamnă că are toate calităţile necesare şi, în plus, ştiinţa de a şi le face remarcate?) şi mai iese, prin trataţia şi confesiunile Ivonei, din monotonia mizeră a vieţii ei propriu-zise. Iar Ivona, iată, continuă să fie căutată, aglomerată şi ambarasată, pierde timp atât de preţios cu o vizitatoare neanunţată şi cam neobrăzată. Dar ce plăcut, în fond, se reliefează conduita ei perfectă într-o astfel de situaţie imposibilă! Cât de greu mai găseşti astăzi oameni de o anumită condiţie, care să ştie să se poarte şi care să nu renunţe la maniere pentru nimic în lume! Ce important este să-ţi ţii rangul când, în jur, toate cele bune, toate cele frumoase s-au destrămat şi s-au degradat! Are dreptate dragul de Niki (pe care Muti nu voia, pur şi simplu nu voia să-l înţeleagă) când îi ia în derâdere generozitatea şi o tachinează spunându-i "Tu te laisses faire". "Niki, cu simţul lui practic, Niki, care înţelege atât de bine realitatea", spre deosebire de ea, "emotivă şi idealistă cum e"... Întârzie acum Niki, da, dar nu l-a înţeles ea întotdeauna, cu micile lui flirturi de la care s-a întors cu o uşoară, reconfortantă pentru soţie vinovăţie? N-a procedat ea mereu comme il faut, ca o femeie de lume ce este?

Cu cât Ivona se simte mai ampresată de factorii exteriori, între care se include şi silueta corpolentă a Vicăi, cu atât femeia fină se va simţi mai bine, remontată interior: pentru că imaginea de sine se menţine cu dificultăţi şi sacrificii caracterizante. Suferinţa mai profundă nu este exclusă, sentimentele puternice apar şi ele: dar totul se înveleşte într-un ceremonial autoanalitic şi reflexiv, într-o continuă disecare a propriei fiinţe sociale. Ivonei îi fuge adesea privirea spre oglindă, deşi chipul pe care îl vede acolo nu o mulţumeşte; şi se refugiază frecvent într-un trecut populat şi compartimentat cu totul altfel decât prezentul sordid. Educaţia ei este, toată, în interiorul unui cod al departajării şi definirii sociale pierdut în epoca nouă. Faţă de mama sa, provincială ambiţioasă din Buzău, femeie, cum ar spune Vica, "învăţată şi rafinată, doi bărbaţi a ţinut şi p-amândoi i-a dus la groapă", Ivona are o generaţie în plus de fumuri burgheze şi metropolitane. Drama familiei, după instalarea socialismului real, şi rezistenţa înverşunată a Sofiei la toate mizeriile şi ticăloşiile "obsedantului deceniu", par să n-o fi marcat prea mult pe fiică, locuită în aşa măsură de propriile reprezentări valorizante. Rezoluţia personajului este, pe tot parcursul romanului, uimitoare. Atât de codificată şi de investită social e Ivona, atât de impregnată este ea de imaginea pe care şi-a edificat-o şi o reglează la infinit, încât lunatica doamnă Scarlat îmi pare mai absentă decât soţul ei, "pramatia" ce lipseşte din cadru.

Cu o intuiţie, aşa zicând, romanescă, aptă să deschidă, dintr-un acelaşi punct, culoare de evoluţie şi complexitate epică, autoarea a făcut tocmai din acest personaj placa turnantă din Dimineaţă pierdută: acel eu autoscopic, acea psihologie mobilă care să aducă, în prezentul cenuşiu şi trivial, trecutul reamintit şi redefinit, reconstituit şi reconstruit, trăit conştient, la prima mână, sau imaginat pornind de la sursele altora. Vica Delcă e pretextul epico-dramatic al romanului, vizitatoarea care, iniţial iritându-şi gazda, o "montează" rapid, în sensul rememorării şi în direcţia retroproiecţiei. Ivona este însă personajul-cheie, prin care se desfac şi "se scriu" toate capitolele cărţii. Fără introspecţiile şi amintirile ei involuntare, imediat dezvoltate în serii asociative, fără grija ei pentru etichetă şi nostalgia după lumea în care aceasta conta, fără dragostea pentru Papa ce învie şi însufleţeşte personajul, laolaltă cu epoca lui, fără încăpăţânarea nobil-pedagogică de a-i explica Vicăi toate cum au fost şi nu mai sunt, Dimineaţă pierdută ar fi rămas o bună proză de atmosferă şi atât. Sau un tablou formidabil, în aqua forte, al "societăţii burghezo-moşiereşti" precum Cronică de familie a lui Petru Dumitriu.

Trecutul va exploda literalmente, va irumpe în prezentul dat al cărţii, întrucât, neconstruit în maniera expozitivă a romanului-cronică, prin creaţie de personaje simultană cu observaţia lor şi angrenarea individualităţilor într-un vârtej de întâmplări semnificative, el apare deodată, gata edificat. Prima zi, reproiectată, a trecutului familial şi istoric curge în şuvoi dintr-o fotografie în care profilurile personajelor sunt îngheţate într-un instantaneu de salon bucureştean la anul 1914. E vorba de o fotografie veche, îi explică bucuroasă Ivona lui madam Delcă, peste care a dat întâmplător cu câteva luni în urmă. "Este toată familia noastră aici, Doamne Dumnezeule, uite-i cât sunt de tineri!" exclamă gazda sexagenară, mai mult pentru ea însăşi decât pentru vizitatoarea neinvitată. Partea întâi şi "suculentă" a romanului se încheie aici, în faţa fotografiei unde e prinsă (şi din care se dezgheaţă şi prinde viaţă) lumea amintirilor şi reveriilor Ivonei. E "ora corespondenţei", stabilită şi respectată cu tot dichisul antebelic - şi momentul în care prezentul conversaţiei dintre cele două femei vârstnice face priză directă cu un trecut romanesc de o densitate şi o autenticitate ficţională rar întâlnite în proza autohtonă. Privirea Ivonei, poate şi a Vicăi, fixează personajele din vechea fotografie. Descripţia, extrem de atentă, este marcată, fără îndoială, de sentimentul personal, netransmisibil, al supravieţuitoarei. Vedem aşadar şi noi siluetele de demult cu ochii Ivonei. În mijlocul salonului unde a fost făcut instantaneul apare un gheridon cu "o feţişoară de masă gris-vert de catifea"; şi singura persoană surprinsă fotografic lângă gheridon e "un domn între două vârste, cu fruntea şi tâmplele lungite de calviţie, cufundat în lectura unei reviste. După cum o ţine între degetele descărnate, pare doar să fi vrut s-o răsfoiască, dar l-a prins lectura. Faţa slabă, cearcăne în jurul ochilor plecaţi, obrajii îngrijit raşi, mustaţa cu vârfurile răsucite după moda veche: o mustaţă neaşteptat de bogată, faţă de puful firav - poate blonziu, poate încărunţit - care îi abureşte fruntea pleşuvă. Lanţul ceasornicului cu capace se petrece de la un buzunar al vestei la celălalt, unde se prinde de vârful creionului mecanic. Redingota şi-a îmbrăcat-o corect, n-are însă nici gulerul pus, nici cravata." (p. 146).

Da, e Papa.

Citiţi următorul episod aici.