Infradestructurare

Sunt în tren, vin dinspre Cluj, după un curs intensiv, obositor dar plăcut, cu doctoranzii în arhitectură de acolo. Fireşte, trenul întârzie. Ceva s-a surpat pe Valea Prahovei. Explicaţiile curg, de la fatalitatea istorică la topirea prea multei zăpezi. Faptul rămâne, însă, iar de scris se scrie doar pe mine, cel care am plătit acest serviciu şi nu îl primesc.

Motivul pentru care plătim taxe şi deferim statului o parte dintre libertăţile noastre este acela că doar statul poate oferi anumite servicii. Printre acestea, sunt unele foarte eterice (apărare, diplomaţie), dar şi grijă, solidaritate, precum cea medicală, pensiile, alte soiuri de ajutoare sociale. Infrastructura face parte dintre serviciile, multe, de care ne privează sistematic statul în ultimii douăzeci de ani. În ciuda taxelor, a rovinietelor, a promisiunilor, nu ştim să facem drumuri acolo unde le facem, nu au unghiuri de racordare corecte, nu au profil transversal bun, nu au scurgeri şi se suspendă după prima zăpadă, pentru că în componenţa lor intră mai multe comisioane decât asfalt. M-am întrebat adeseori de ce e presiunea aceasta uriaşă pe scoaterea pietrei cubice de pe Aviatorilor, unde e păstrată ca monument istoric? În definitiv, să fi avut pavat tot oraşul cu piatră, nu trebuia decât întreţinere multianuală, căci, după cum observăm, pietrele sunt acolo din anii '30. Păi, exact ăsta este răspunsul: la noi, asfaltarea a devenit calea principală de sifonare incontrolabilă a banilor publici. Crezusem, o vreme, că lucrurile mergeau spre bine. Iarna aceasta ne-a demonstrat că motivul pentru care am avut drumuri ceva mai bune este încălzirea climatică, nu calitatea crescută a lucrărilor şi expertiza, recâştigată, a drumarilor. Combinaţia de lipsă de profesionalism şi corupţie generalizată este fatală pentru infrastructura rutieră.

Într-o vreme, fostul ministru Noica se apucase de drumuri rurale. Cea mai bună soluţie pentru drumuri care cu greu se pot întreţine şi într-o situaţie normală, necum pe la noi, este macadamul. Drumul de piatră bătută. Cu el a colonizat Marea Britanie şi Africa şi Asia şi, bogdaproste, drumurile sunt şi acum la locul lor, căci altele cine să facă? În schimb, puţinele drumuri rurale de la noi sunt, fireşte, asfaltate. O singură dată, la începuturi. Acum sunt cratere şi, mai cu bun simţ decât guvernanţii, oamenii au înfiinţat alăturea un drum privat, de pământ, care, fără nicio cheltuială, este oricum mai practicabil decât cel făcut de stat.

Rutele aeriene sunt cum sunt şi, deocamdată, nici distanţele scurte (care fac, totuşi, ca formalităţile de îmbarcare să fie mult, mult mai lungi decât drumul însuşi), nici preţurile nu ne îmbie.

Rămâne trenul, care se surpă.

Atât am putut face, lăsaţi dezlegaţi, în douăzeci de ani.

Ăştia ne sunt drumarii, cheferiştii, miniştrii.

Ăştia suntem.