Valurile Doamnei Dalloway

Una din cărţile pe care vreau mult să le citesc într-un viitor, sper, apropiat, e The Hours, de Michael Cunningham. E o carte la care mă duce filmul lui Stephen Daldry, din 2002. Despre care nu am să scriu aici, pentru simplul motiv că eu nu scriu despre filme. Aşa că vom uita de profilul redesenat în variantă feminină de Cyrano al lui Nicole Kidman, de Meryl Streep în chip de doamnă Dalloway contemporană, de Julianne Moore anticipând-o, parcă, pe Kate Winslet, în Revolutionary Road, sufocată de rochia galbenă, tipică suburbiei americane a anilor '50, a lui April Wheeler.

Nici despre Doamna Dalloway nu am să scriu. Şi nici măcar despre excentricităţile Virginiei Woolf. Deşi poate că ar trebui. Sunt puţine spiritele care au urât mai mult convenţia şi care să se fi lăsat devorate atât de intens şi de public de infernurile lor lăuntrice.

Pentru mine, Virginia Woolf e ca un teritoriu etern revendicat. De feministe, de proza experimentală, de modernism, de doamna Dalloway, de Michael Cunningham, de Meryl Streep, de Nicole Kidman, de muzica lui Phillip Glass, de elitişti, de studenţi, de critici, de mitologia literară, de ficţiune,... mai ales de ficţiune.

Te apropii greu de ea. Se citeşte greu. Eu am început cu The Waves (Valurile). Un roman? Un poem în proză? E greu de spus. Sunt şase voci care se întretaie în traducerea stărilor şi întâmplărilor care le unesc şi care le despart. Bernard şi Rhoda. Jinny şi Louis. Neville şi Susan. Pe cuvânt dacă mai ştiu ce-i individualiza pe fiecare. Ştiu că erau şase eu-ri fără aproape nimic în comun, în continuu flux şi reflux emoţional, cu gânduri mereu învolburate, sau line, sau încreţite de ploaie, sau răsucite de furtuni în bulboane adânci ca nişte taifunuri de apă.

Îmi aduc aminte, însă, perfect... fraza. Fraza Virginiei Woolf. Care şiroia de stropi săraţi. Care se usca la soare. Care se desprimăvăra şi-şi scutura frunzele toamna, care torcea curcubee şi scornea gene de lumină fluturânde într-o noapte de iarnă. O frază suplă şi puternică, în spatele căreia nu ai fi ghicit niciodată un suflet rătăcit pe nisipuri atât de mişcătoare. O frază pe crestele căreia Woolf eliberează corăbiile Invincibilei Armada, orchestrează tăceri, îşi scufundă personajele în pas de dans, prinde ochiuri de lumină difuză ca-ntr-o oglindă oblic îndreptată către soare şi le-nchide în stropi niciodată eliberaţi din fiinţa apei care vorbeşte.

Mărturisesc că am vrut să scriu despre toate astea. Despre Virginia Woolf, despre The Hours, despre Doamna Dalloway, despre Proust şi Joyce şi Liz Taylor, un pic buhăită, cântând (ţipând, aproape) Who's afraid of Virginia Woolf?..., în filmul lui Mike Nichols din '66. Doar că am deschis The Waves. Am ancorat într-o frază. Am uitat de ce-şi cumpără doamna Dalloway ea însăşi florile. Mi-au ieşit din cap scrisorile Virginiei către Leonard Woolf, poate cele mai frumoase scrisori de dragoste pe care le-am citit vreodată (stai şi te întrebi cum pot să fuzioneze atâta calm şi atâta disperare, atâta fericire şi atâta neputinţă?)...

Am... uitat. A rămas muzica lui Philip Glass. Şi fraza. Perfectă. Inimaginabil de perfectă. Obsedant de lină, de cambrată în verbele ei fluide, sticloase, de echilibrată în curgerea ei care evoluează atât de natural de la torenţial la imperceptibil. Am recitit-o din nou, şi din nou, şi din nou... I-am căutat malurile şi prundişurile şi am încercat să o împart în texturi semantice, să-i disec nervii sintactici, să-i diluez morfologia până o să rămână limpede şi, poate, failibilă.

Mă bucur că nu am reuşit.

E ceva care o ţine legată într-o desăvârşire organică. Încă îmi sună marea din ea în ureche. A stat cu mine toată ziua.