Epica, adică povestea. Epica, trupa olandeză de... metal simfonic?, rock progresiv?, gothic?, doom?, ce bine că nu-i putem băga într-o căsuţă, ei sînt de toate, dar nu un ghiveci, nu, asta nu! Epica, aşadar, la al patrulea album de studio, Design your universe, lansat în octombrie 2009, deci acum cîteva luni, o lucrare solidă, curajoasă, originală, puternică, sensibilă. E prea mult? Vi se par prea multe adjective la un loc pentru nişte băieţi cu plete şi o fată cu ochi foarte albaştri şi o voce mezzosoprană foarte aşa şi pe dincolo? Posibil, dar nu vă consumaţi umorile şi umorul înainte să ascultaţi piesele. Pe rînd, una cîte una. Resign to Surrender, Unleashead, Martyr of the Free World, Semblance of Liberty.
Totul sună natural, are un rost. Un ritm interior veritabil. E o po-ves-te. Una care creşte în intensitate, te loveşte şi apoi te ia în braţe. Simone îşi modulează vocea, instrumentele se aud nu doar ca o fabrică de produs gălăgie, corurile dau tuşe distincte atmosferei cînd gotice, cînd bucolice. Tides of Time şi White Waters sînt două bijuterii montate pe o armură. Şi două acte de curaj. Curajul de a nu interzice farmecul romantismului doar pentru că talibanii metalului greu te vor crede terminat. Rătăcit pe drumul fără întoarcere al muzicii de bîlci. Nu e cazul lor, frumuseţea nesofisticată a unei melodii inspirate nu trebuie confundată niciodată cu şlagărul de muzică uşoară. Iar prolixul nu e simbolul valorii decît pentru snobii care ciulesc urechea la orice cacofonie pe note.
Design your Universe e o operă de calitate. Include munca unor oameni care au reuşit să progreseze. Dar valoarea albumului pe care Epica ni-l dăruieşte vine mai ales din mesajul inclus printre note şi trilurile Simonei. E un mesaj către nostalgici, care stau la căpătîiul monştrilor sacri fosilizaţi de timp, deplîngînd moartea muzicii. Ei, hai, nu vă aşteaptă doar nişte tipi care grohăie prin peşteri!