Nu la un tîrg regional de artă precum cel din Rotterdam se fac marile afaceri din lumea artei, marile speculaţii cu artă contemporană. Un reporter, critic de investigaţie ca Ben Lewis, de pildă, autorul mai multor reportaje-documentare despre arta contemporană, în frunte cu The Great Contemporary Art Bubble (realizat de-a lungul anului 2008, apărut în 2009), n-ar avea ce să caute la ART Rotterdam, de exemplu.
ART Rotterdam nu e ART Basel (unde se fac / se făceau, în pline "bule speculative" ale crizei financiare globale, plasamente în Damien Hirst, Francis Bacon sau, în continuare, crescînd, în Andy Warhol, făcînd să crească confuzia valorilor). Tîrguri precum cel de la Basel şi, mai ales, reţelele marilor case de licitaţii sunt locurile de acaparare a pieţii, puncte nodale în care piaţa de artă, de fapt, prin abuz, e distrusă. Aceste puncte sunt, de fapt, nişte găuri negre prin care operele de artă dispar de pe piaţă, prin care piaţa este luată prizonieră, este absorbită. În interiorul bulelor speculative este Vidul!
La tîrguri normale, fireşti (pentru societăţi şi civilizaţii în care vizualul contează comun-existenţial, în viaţa de zi cu zi), precum ART Rotterdam, piaţa (de artă) e vie, respiră, se află cumva sub criză (fenomen-mamut, creat de mamuţi, dar care nu-i ucide doar pe mamuţi). Este unul dintre cele mai fireşti impulsuri să-ţi doreşti artă, să doreşti artă, să doreşti frumos, să doreşti să achiziţionezi artă, să ai artă, să trăieşti alături de artă, în artă, cu artă.
Iată de ce îmi permit să spun: Doamne fereşte ca tîrguri precum ART Rotterdam (simplu exemplu aici!) să dispară crescînd, amplificîndu-se, delirînd, "paranoizîndu-se", participînd la "bula speculativă" care a atins, ca bunuri de preţ, ca hiper-suporturi de valoare, şi arta contemporană, după ce a pîrjolit toate celelalte domenii. Aşa cum s-a dovedit, bulele speculative nu produc avuţie, bunăstare decît pentru foarte puţini şi pentru foarte scurt timp, distrugînd şi economia, şi societatea în ansamblu: durata lungă (medie) inevitabil comună.
Dar dacă un tîrg normal, firesc, uman, social de artă precum ART Rotterdam (din nou, mai mult ca exemplu, viu însă) trebuie disociat, mai mult, ferit de modelul-aspirator / distrugător al marilor tîrguri speculative precum ART Basel, el trebuie deosebit, cum este şi normal, şi de o bienală.
Bienalele de artă contemporană (care se înmulţesc precum ciupercile, după ploaia de artă contemporană, ajungînd chiar să se "federeze", să organizeze evenimente împreună, dar fiind că au ajuns se semene în conceptele lor: este ceea ce se va întîmpla, de pildă, primăvara aceasta, 2010, cu micro-bienalele de la Rennes, Bucureşti şi Dakar; şi aici, însă, o contra-discuţie ar trebui să aibă în vedere tocmai micro-bienalele, aparentul paradox al micro-globalizării, bienalele strict locale, pe măsura "pieţei"), bienalele de artă contemporană, aşadar, supun arta nu pieţei, ci unei supra-forme, unui macro-format curatorial care, uneori, acoperă arta sub filosofeme al căror radicalism căutat, forţat nu face decît să le dilueze, să le deşire: un alt tip de abuzare a artei, politico-filosofic, să zicem, paralel cu abuzarea economică evocată mai sus. Bienalele sunt împărăţiile curatorilor, în care artiştii propriu-zis sunt puşi în valoare doar prin supunerea la un un mod specific de exploatare: transformarea artei în material, arta-materie, arta-"cărămizi" pentru construcţii mai mult sau mai puţin fastuoase ale unor indivizi care, nemaisuportînd, istoric, rangul subordonat de, cel mult, în cel mai bun caz, critici sau comisari de artă, s-au făcut dumnezei-curatori.
De două exploatări prin hipertrofiere trebuie ferită, deci, ar trebui să se ferească arta contemporană, artiştii contemporani: marile tîrguri şi marile bienale. Descopăr însă acum, pe loc, scriind, că decisive sunt, în ambele cazuri, dimensiunile: marile tîrguri şi marile bienale.
Şi poate că mişcare imanentă, inconştientă deci sănătoasă, de rezistenţă din cîmpul artei contemporane vizează tocmai dimensiunile, şi că ceea ce poate să pară mimetism rizibil - tîrguri de artă zonale, bienale de cartier - este, deci, nivelul mediu, median, între micro şi macro, pe care dintotdeauna epistemologia "ştiinţelor" sociale se chinuieşte să-l identifice, formalizeze, stabilizeze: arta, piaţa între individ şi societate, tocmai ca operator de colectiv, de sferă comună.
Căci întreaga piaţă este piaţă de artă, căci oricum comerţul mondial, en gros şi en détail, nu vehiculează, mascat, decît artă, oricum nu ni se vinde şi nu cumpărăm, de fapt, decît artă - arta fiind însă masca însăşi!
(va urma)