Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Poezie  Sageata  Poezia săptămânii

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Cea mai frumoasă zi (2)


Violeta Ion

09.04.2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Într-un fel sau altul, toţi sîntem donatori de sînge. Partea
întunecată din strada Felix 89 ţine de atmosferă. Mai întîi un
fel de garaj prin care intri, apoi o clădire dintr-un coşmar al lui Kafka.
Pe hol, aştepţi să te strige prin difuzor. Prima dată cînd m-am
auzit strigată, am tresărit puternic căci nu-mi imaginam una ca asta.
Bine, nu mă gîndeam nici la o asistentă care să vină să mă invite
şi să-mi ţină trena, dar nici la un soi de executare a unei pedepse.
Mai devreme sau mai tîrziu toţi sîntem vinovaţi, asta e clar.

Dar adevărata parte proastă:toţi ştiu că celălalt e vulnerabil. Toţi îşi
imaginează că celălalt vine aici pentru că nu are bani de mîncare.
Fiecare se gîndeşte că celălalt e atît de sărac, că plînge pămîntul sub el.
Partea asta cu bolnavii la care trebuie să ajungă sîngele e prea departe, prea abstractă. Nu se vede nimic. Nimic practic care să conducă mintea.
Doar realitatea tichetelor trîntite pe masă şi a pungii de o jumătate de
kilogram care se clatină în aparat.
El, un tată de vreo 40, vorbeşte la mobil: Tati, ce faci... ă... eşti cuminte?
Ă... o să-ţi aduc ceva bun cînd vin, da? Să fii cuminte!Hai, pa, pa.

Încerc să-mi imaginez cam ce alimente s-ar putea cumpăra cu primul bon.
Dar mai ales încerc să-mi imaginez cum s-ar mai putea intra şi altfel
în acel garaj. De pildă, dacă femeile ar intra tăcute şi liniştite în rochii de
mireasă iar bărbaţii în costum de mire şi, după ce s-ar auzi strigaţi la difuzor şi
ar urca braţ la braţ scările, roşul sîngelui lor n-ar fi mai adevărat, mai real?

Cea mai mare spaimă la centrul de donare e să întîlneşti pe cineva cunoscut.
Eu am scăpat de spaimă. L-am întîlnit pe D. Ne-am salutat ca doi vechi prieteni,
deşi abia dacă ne văzusem de cîteva ori pe la cenaclu, demult. Era o voioşie pe noi
care lăsa de gîndit. Dar cum nu era nimeni acolo care s-o gîndească, s-a mai
prelungit. Ne-am arătat unul altuia carnetele de donator:în lumea asta nesigură, noi nu
avem boli venerice şi nu ne drogăm. Poate că aşa ar trebui să înceapă o relaţie, mi-am zis.
Cu carnetul de donator onorific pe masă. Cu prieteni în halate de spital. Pe terasă, la
Institutul Bar.

În ceea ce mă priveşte, eram mulţumită. Două fapte bune ieşeau din
treaba asta: ajutam oamenii şi cu bonurile puteam cumpăra mîncare pentru cîinii din
cartier. Evident că dădeam şi din salariu, că nu-mi ajungea.


Mai stai şi tu pe acasă să mă ajuţi la treabă, dă din gură mama.
Are ochii galbeni, fosforescenţi, de animal de pradă.
Te-am rugat să mă ajuţi şi-ai fost toată ziua să cari apă la cîini. Dă-o
dracului de treabă!
Bucătăria se clatină. Faţa mamei e pămîntie, ochii de un soare insuportabil. Îmi pun mîna
streaşină la ochi. Asta o supără.
Îţi baţi joc de mine!
Pun mîna pe mop, spăl bucătăria, holul.
Şterg bufetul, aranjez farfuriile. Toate la locul lor:bulionul, sarea, verdeţurile.
Dau cu aspiratorul. Mă reped la market, mai cumpăr cîte ceva.
Sînt obosită moartă, dar continui.
Ţi-am pregătit nişte mîncare pentru căţei, vorbeşte prin gura mamei
sufletul chinuit al morţilor. Vezi că e punga pe balcon, sub scaun, s-o
ridici uşor să nu se rupă.

În faţă e un bloc cu găoace arse de soare. În spate, o întindere verde,
calmă şi răcoroasă. E dimineaţă. Monstrul care munceşte la negru,
fluieră a pagubă. Alături de tovarăşii lui, stă ca Isus la cina de taină.
Tanti apare cu două găleţi cu mîncare, iar eu car două bidoane cu apă.
E o ţărancă în vîrstă, Tanti, şi curată. Ea se roagă în barbă.
Fiarele sunt aruncate sec în maşină, ambreiaj şi praful care întunecă zarea.
Tanti intră mai adînc în zona înverzită.
Astăzi se pare că e iar sărbătoare, căţeii apar din desişuri
şi latră cu încîntare.
Începe exodul, cît mai departe.
Mîncarea în vase, apa, toată trebăluiala.
Boticurile puilor umede şi calde, hîrjoneala, joaca, mie mi-au desprins cu
dinţii părul împletit în coadă.
- Luna asta am sterilizat două, luna viitoare iau încă două.
Muncitorii nu mai au cum să vadă acum că Tanti, mai într-o parte,
şi-a ridicat poalele şi se uşurează. Mirosul de iarbă crudă,
razele printre copaci, păsărelele care cîntă.
O gîză care fuge speriată de jet.
E senin şi frumos pe lume, ca la început.
E viaţă.
Ne îndepărtăm acum cu fustele fluturînd în vînt, cu bidoanele legănate.
Razele de soare mîngîie locurile goale, două siluete negre se pierd în zare.
- Să-mi bag pula în mă-ta!
Muncitorul priveşte chiorîş umbrele zidurilor reflectate în ochiul de apă
tulbure şi verzui, aerul cenuşiu şi stătut, munţii de tablă şi un
cer care deasupra se clatină, se clatină.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer