Ne înstrăinăm cu fiecare clipire de gene,
Pesemne există o lege a descompunerii
Care ne destramă fiinţele atunci când suntem prea aproape
Unul de celălalt
O chimie nefastă ne alterează sufletele la atingere
Şi nu mai simţim decât zaţul celor ce se întâmplă
În imediata proximitate a trupurilor
Cineva cântă la vioară într-o lume paralelă,
Ne ţâşnesc umbre din ţeastă devin uriaşe acoperă orizontul
Trecutul ne soarbe ca o gaură neagră
Căscată în spaţiul îngust dintre noi
Lucrurile se întâmplă cumva de la sine
În afara noastră
Ne sărutăm trist şi resemnat ca într-un ritual al uitării de sine
Ca şi cum am scrie cu buzele un recviem al singurătăţii
E inutil orice ai face, orice gest e în plus
Îmi vorbeşti ca unui străin, iar timbrul vocii tale mă transformă într-o stalactită
Într-o maşină de tuns iarba, într-o sperietoare de ciori
Într-un gândac de bucătărie
Mă priveşti ca pe un străin iar asta mă preschimbă
În oricine
În nimeni
Într-unul dintre milioanele de orfani ai planetei
Într-una dintre milioanele de femei singure
Ne pomenim striviţi sub povara unor amănunte nesemnificative
Expulzaţi la periferia a tot ceea ce ar trebui să fie
Lumea se aşterne între noi ca un ecran orbitor
Nu mă regăsesc în nimic din ceea ce sunt şi simt în prezenţa ta
Mă sufoc în aerul uscat dintre noi
Contaminat de duhurile bolnave ale trecutului
Pe care îl târăşti după tine ca pe-o jucărie stricată
Lasă-mă să deschid fereastra
Nu mai suport respiraţia sordidă a stihiilor care te stăpânesc încă
Cineva cântă la vioară într-o altă lume
Iubirea ta seamănă leit cu neiubirea, îmi spun şi îţi surâd vinovat
Îmi dăruieşti frigul şi foamea, noroiul, zăbrelele cuştii în care ai trăit
Disperarea îţi biciuieşte nervii
Şi mi-o împărtăşeşti fără milă în numele fericirii de cuplu
Privirea ta îmi rămâne încrustată în tâmple ca o arsură
Furia explodează din tine ca un şuvoi de sânge întunecat
Frica ia cina cu noi
Stă pe marginea patului ca un inchizitor
Cineva cântă la vioară în carnea mea
În sângele meu
În tăcerea cu care mă apăr de tine