Constantin C. Giurescu
Din trecut
Editura Compania, 2010
prefaţă de Dinu C. Giurescu
Iată acum reeditate douăzeci şi cinci din aceste "lecţii publice" ţinute la Universitatea Radio şi adunate în volum pentru prima oară în 1942. Şi nu e exclus ca unele detalii care au surprins atunci să-i surprindă azi şi pe contemporanii noştri. De pildă: "Felul în care au înfăţişat cei mai mulţi dintre istorici pe Alexandru Lăpuşneanu este inexact: exagerat în unele privinţe, incomplet în altele. Atmosfera creată de cronica lui Grigore Ureche şi Simion Dascălul, pe de o parte, de nuvela lui Negruzzi, pe de altă parte, i-a fost cu totul defavorabilă: acest domn a ajuns prototipul stăpânitorului crud, tăind cu o plăcere sadică boierii, aproape egalul lui Vlad Ţepeş, celălalt nedreptăţit al istoriei. Câţi nu repetă şi astăzi: Capul lui Moţoc cerem, fără să ştie că, în ceea ce priveşte acest episod, povestirea talentatului Negruzzi e inventată pe de-a-ntregul şi că, în realitate, celebrul vornic a pierit la Liov, în Polonia, de mâna călăului, iar nu sfâşiat de mulţimea înfuriată a târgoveţilor din Iaşi."
Dar nu-i nevoie să trecem peste hotare ca să întâlnim asemenea urme ale trecutului. În cuprinsul ţării, numeroase sunt locurile unde altădată se ridicau târguri şi oraşe înfloritoare şi unde astăzi cântă cucuvelele în câte-o ruină singuratică de biserică. Le găsim pe ţărmul mării, ca şi de-a lungul Dunării, în Muntenia, ca şi în Moldova şi în Ardeal.
Cele mai vechi aşezări orăşeneşti la noi au fost în Dobrogea, întemeiate de coloniştii greci în veacul al şaselea înainte de Hristos. De la Ecrene şi până la Cetatea Albă era un şir întreg de cetăţi strălucite, cu ziduri puternice, lucind albe în lumina soarelui. Dionysopolis, Bizone, Callatis, Tomis, Histria, Tyras, tot atâtea nume istorice, tot atâtea aşezări ale căror urme dăinuiesc la ţărmul mării. Deasupra unora din ele sunt astăzi aşezările moderne Balcic, Mangalia, Constanţa, Cetatea Albă. Bizone - unde e azi portul Cavarna, la stânca Ciragman - a dispărut încă înainte de Hristos: un cutremur puternic a ruinat oraşul şi a scufundat o parte a lui sub valurile mării. Histria, spre nord de Tomis-Constanţa, a durat până târziu în epoca bizantină, prin veacul al şaptelea, din ce în ce mai săracă, din ce în ce mai puţin populată, până când, nemaiputând fi apărată, iar, pe de altă parte, nisipurile separând-o de mare, a fost părăsită cu totul. Praful adus de vânturile aprige ale Dobrogei s-au aşezat încetul cu încetul peste oraşul mort; de la o vreme l-a acoperit în întregime, formând o ridicătură înaltă, în unele locuri, de 7-8 metri de la faţa pământului. Ziduri, case, temple, totul dispăruse; creşteau deasupra florile şi buruienile stepei; multă vreme, istoricii n-au mai ştiut unde fusese vechea cetate. Cu câţiva ani înainte de război, regretatul Vasile Pârvan a descoperit - putem spune - Histria şi a început săpăturile; treptat-treptat, au ieşit la iveală zidurile puternice, din blocuri dreptunghiulare de piatră, străzile strâmte, în lespezile cărora şinele căruţelor au tăiat dâre adânci, termele cu mozaicuri, pavaje de marmură şi cu instalaţie de aer cald - un strămoş al caloriferului de astăzi - casele şi pietrele cu inscripţii funerare sau de mulţumire către divinităţi. Un Pompei românesc, foarte interesant, pe care puţini îl bănuiesc şi şi mai puţini l-au vizitat.
Tot în părţile Dobrogei a înflorit în veacul de mijloc o altă aşezare însemnată, aceea a Vicinei. Unde anume era situat acest oraş nu se ştie, într-atât de completă e dispariţia lui. Unii învăţaţi îl aşază pe lângă Măcin; alţii spre răsărit de Tulcea, la Mahmudia, pe braţul Sf. Gheorghe; e probabil să fi fost în acest ultim loc sau spre capătul braţului, în regiunea Dunavăţului şi a marilor lacuri; fotografia aeriană credem că va permite recunoaşterea fostei aşezări, care azi trebuie să se înfăţişeze sub forma unei ridicături de pământ, aşa cum se înfăţişa Histria înainte de începerea săpăturilor. Ştim precis numai atât: că era port la Dunăre şi port însemnat chiar. Corăbii bizantine, corăbii genoveze veneau aici cu mărfuri de tot felul şi încărcau, în schimb, produsele noastre. Numai într-o lună şi jumătate, de la 1 iulie până la 16 august 1281, se încheie la Genova 27 de contracte de expediţie de mărfuri cu destinaţia Vicina, în valoare de 3.241 de hiperperi, deci o sumă considerabilă, dat fiind că hiperperul era moneda de aur cea mai mare din părţile răsăritene. Exista aici o mitropolie ortodoxă în prima jumătate a veacului al XIV-lea; şi e interesant de ştiut că cel dintâi mitropolit al Munteniei, Iachint, a fost strămutat pe vremea lui Nicolae-Alexandru, tatăl lui Vlaicu Vodă, de la Vicina la Curtea de Argeş. Exista şi o mănăstire catolică, de franciscani. În hărţile vremii, în aşa-zisele "portulane", Vicina figurează ca un oraş însemnat, cu un port de seamă, cu trafic mare şi locuitori mulţi. Îndată însă după strămutarea mitropolitului începe decadenţa; luptele dintre tătari şi puterile creştine ale Europei centrale tulbură şi întrerup relaţiile comerciale; negustorii prind să se îndrepte spre alte porturi. În sfârşit, cucerirea turcească îi dă ultima lovitură: Vicina îşi pierde cu totul însemnătatea. Pomenită încă de câteva ori, între 1442 şi 1465, în socotelile puternicei colonii genoveze de la Caffa, din Crimeea, ea nu va mai fi, în secolele următoare, decât o amintire.
O soartă asemănătoare a avut aşezarea dunăreană de la vărsarea Ialomiţei. Era aici, în acest capăt de Bărăgan, în veacul al XV-lea, un oraş vestit prin comerţul său de lână; era şi un vad bun, pe unde treceau în Dobrogea numeroase turme de oi şi cirezi de vite albe. O lume întreagă de negustori, pescari şi plugari îşi agonisea traiul aici; oraşul era cârmuit de un judeţ, adică de un primar - în Moldova i s-ar fi spus "şoltuz" - şi de 12 pârgari, sau consilieri comunali. În această aşezare orăşenească de la gura Ialomiţei a trăit Teodora, mama lui Mihai Viteazul; domnul însuşi, în vremea tinereţii lui, pe când era boier, a făcut aici negoţ. Oraşul a rezistat tuturor luptelor, năvălirilor şi prădăciunilor până în veacul al XVIII-lea. În acest veac însă, din cauza necontenitelor războaie dintre ruşi şi turci, purtate chiar pe acolo, el s-a pustiit şi a fost părăsit. Astăzi, doar un câmp întins de ruine lângă satul Piua-Petrii arată locul unde el se ridica, înfloritor, cu sute de ani mai înainte.
Să nu ne închipuim însă că numai Vicina şi oraşul de la gura Ialomiţei au avut un asemenea sfârşit. O sumă de târguri şi oraşe pe întreg pământul românesc au isprăvit la fel. Lângă mănăstirea Tismana era, în veacul al XV-lea, un oraş; în 1491, voievodul Vlad Călugărul porunceşte tuturor celor ce ţin moşii de-ale mănăstirii "să se strângă la oraş la Tismana înaintea cinstiţilor bani ai domniei mele" - am reprodus textual ordinul; astăzi n-a mai rămas nici o urmă a aşezării orăşeneşti de altădată. Spre sud-est de Târgul Jiu era Târgul Gilortului, pe apa cu acelaşi nume; el a decăzut repede; într-un document de la Gavril Moghilă, purtând data ianuarie 1619, e arătat ca simplu sat, cu acest nume caracteristic: "satul Târgul-Gilortului". Nu e singurul caz, de altfel, al unei asemenea evoluţii regresive. Şi alte oraşe şi târguri prospere, reşedinţe domneşti chiar, azi sunt sate umile sau cătune. Târgşorul, la miazăzi de Ploieşti, a cunoscut o epocă de splendoare în veacul al XV-lea. Cu tot caracterul diminutiv al numelui, era un târg însemnat, cu mulţi locuitori, cu prăvălii numeroase. Basarab cel Bătrân şedea mai bucuros aici decât în celelalte curţi domneşti; Vlad Ţepeş a zidit la Târgşor o biserică, în anul 1461; pisania ei, frumos sculptată, am descoperit-o după război. Tradiţia locală vorbeşte de şapte mănăstiri - noi zicem mai curând "biserici", care ar fi fost pe vremuri aici; astăzi se mai văd încă ruinele a trei dintre aceste lăcaşuri. Aproape de Târgşor era Gherghiţa, oraş întemeiat, al cărui consiliu comunal - deci judeţul şi pârgarii - se judeca pe la 1560 cu satul Meleştii pentru moşie. Câştigând procesul, domnul întăreşte orăşenilor - citez după act - "moşia din toate părţile împrejurul oraşului, cum au ţinut de mult, pentrucă a fost bătrână şi dreaptă moşie" a lor. Nu ştim sigur unde venea târgul Săcuienilor, poate la Bucov; în 1431, el e pomenit printre aşezările orăşeneşti şi punctele de vamă cărora domnul le comunică reînnoirea privilegiului comercial al braşovenilor. Astăzi, şi Târgşorul şi Gherghiţa şi Bucovul - în ipoteza că aici au fost Săcuienii - sunt simple sate. În schimb, s-au ridicat Ploieştii, care, pe vremea lui Mihai Viteazul, era un sat de moşneni. Acelaşi dublu fenomen s-a petrecut în ţinutul Putnei, aproape de hotarul Munteniei. Era aici, pe vremea lui Ştefan cel Mare, un târg numit Târgul Putnei, pe apa cu acelaşi nume, unde negustorii care treceau cu mărfuri spre Milcov trebuiau să plătească vamă. O sută de ani după aceea, aşezarea dispăruse: dovadă documentul din 16 aprilie 1559, de la Alexandru Lăpuşneanu, în care se vorbeşte de "o jumătate de sat din partea de sus pre Putna, unde a fost târgul Putnei" - e vorba de satul numit astăzi Boloteştii; o parte din moşia acestuia mai păstrează încă numele de "hotarul târgoveţ". S-au ridicat, în schimb, Focşanii, pomeniţi pentru prima oară cu prilejul unei lupte a lui Ioan Vodă Viteazul, zis cel Cumplit, din 1574. Tot aşa a decăzut şi a dispărut Târgul Trotuşului, în favoarea Târgului Ocna. Târgul Şcheia, din ţinutul Romanului, a ajuns un sat; târgul Sărata, pe malul stâng al Prutului, mai sus de gura Sărăţii, dispăruse pe vremea lui Ştefan cel Mare; ni s-a păstrat un act din 1489 prin care domnul întăreşte lui Lupe armaşul, între altele, şi o selişte la Prut, "unde a fost târgul Săratii".
În sfârşit, alte aşezări orăşeneşti şi-au schimbat vatra: locuitorii au părăsit vechile locuinţe şi s-au mutat în apropiere, unde erau mai la adăpost. Aşa s-a întâmplat cu Adjudul-Vechi, ameninţat de apele Siretului, şi cu Orheiul, a cărui mutare s-a petrecut probabil în cursul veacului al XVI-lea, deoarece un document din 1618 vorbeşte deja de "Orheiul vechi".
Cauzele pentru care atâtea oraşe şi târguri româneşti au decăzut sau chiar au dispărut sunt de mai multe feluri. Unele aşezări au fost prea "în calea răutăţilor", cum spunea atât de expresiv cronicarul, prea în calea năvălirilor tătăreşti sau a oştilor ruseşti şi turceşti. Altele, dimpotrivă, n-au mai fost în calea negustorilor, deoarece s-au schimbat cu vremea curentele comerciale şi s-au deschis drumuri noi. În sfârşit, câteodată, aşa cum am arătat, vatra s-a dovedit a fi rău aşezată, supusă primejdiei înecului, de pildă, şi a trebuit schimbată. În genere, viaţa târgurilor şi oraşelor noastre n-a fost prea fericită şi nici nu putea fi în împrejurările istorice prin care am trecut; de aceea, nici nu s-a putut ajunge la amploarea şi la realizările din apusul Europei, unde a fost mai multă linişte, mai mult răgaz.
(Conferinţă ţinută la Radio în ziua de 23 septembrie 1938)
Din trecut
Editura Compania, 2010
prefaţă de Dinu C. Giurescu
*****
Intro
Între mai 1930 şi iulie 1943 au fost mulţi cei care ciuleau urechea la radio când venea ora conferinţelor ţinute de Constantin C. Giurescu pe teme de istorie românească. Profesorul se adresa atunci marelui public, preţ de 15 sau 30 de minute, fermecându-l cu poveşti documentate despre marii voievozi, despre târgurile dispărute ale ţării sau vechile ei judeţe, relatând cum se împărţea dreptatea odinioară pe aceste meleaguri şi ce gusturi de lux aveau boierii, cum au întemeiat Petru şi Asan un stat la sud de Dunare şi cum s-a petrecut miracolul Unirii.Intro
Iată acum reeditate douăzeci şi cinci din aceste "lecţii publice" ţinute la Universitatea Radio şi adunate în volum pentru prima oară în 1942. Şi nu e exclus ca unele detalii care au surprins atunci să-i surprindă azi şi pe contemporanii noştri. De pildă: "Felul în care au înfăţişat cei mai mulţi dintre istorici pe Alexandru Lăpuşneanu este inexact: exagerat în unele privinţe, incomplet în altele. Atmosfera creată de cronica lui Grigore Ureche şi Simion Dascălul, pe de o parte, de nuvela lui Negruzzi, pe de altă parte, i-a fost cu totul defavorabilă: acest domn a ajuns prototipul stăpânitorului crud, tăind cu o plăcere sadică boierii, aproape egalul lui Vlad Ţepeş, celălalt nedreptăţit al istoriei. Câţi nu repetă şi astăzi: Capul lui Moţoc cerem, fără să ştie că, în ceea ce priveşte acest episod, povestirea talentatului Negruzzi e inventată pe de-a-ntregul şi că, în realitate, celebrul vornic a pierit la Liov, în Polonia, de mâna călăului, iar nu sfâşiat de mulţimea înfuriată a târgoveţilor din Iaşi."
Fragment din carte
Târguri şi oraşe româneşti dispărute
Aşezările omeneşti - cătune şi sate, târguri şi oraşe - îşi au o viaţă a lor proprie, legi de dezvoltare proprii. Ele se nasc, înfloresc, îmbătrânesc şi mor, asemenea fiinţelor. Din câteva colibe, pe o insulă de fluviu, din câteva bordeie, într-o poiană de codru, din câteva corturi la o margine de păşune cresc cu timpul oraşe imense, cu nenumăraţi locuitori. Şi, dimpotrivă, pe locul unde odinioară se înălţau palate uriaşe, se întâlneau negustori veniţi din toate colţurile lumii, se schimbau bogăţii, era cântec şi bucurie, fremăta, într-un cuvânt, viaţa, azi e liniştea morţii şi a pustiului. Coloane singuratice ca la Persepolis, în Iran, ruine pierdute în mijlocul pădurii ca la Angkor, în Indochina, temple părăginite, cu terase suprapuse şi sculpturi stranii ca în Mexic şi Yucatan sunt astăzi singurele urme ale unor aşezări înfloritoare, capitale de împărăţii dispărute. Mai aproape de noi, cine n-a auzit vorbindu-se de Herculanum şi Pompei, cele două oraşe de la poalele Vezuviului, pe care lava şi cenuşa acestuia le-au acoperit acum o mie şi aproape nouă sute de ani? Ies la iveală astăzi, prin săpăturile pline de grijă ale învăţaţilor, templele şi străzile, palatele şi casele cu podoabele lor de atunci, cu inscripţiile de tot felul - chiar şi electorale - săpate sau numai scrijelite pe pereţi. Şi aceste mărturii vorbesc mai elocvent decât povestirile analelor, ne arată mai exact decât actele oficiale ce a fost viaţa orăşenilor de odinioară.Târguri şi oraşe româneşti dispărute
Dar nu-i nevoie să trecem peste hotare ca să întâlnim asemenea urme ale trecutului. În cuprinsul ţării, numeroase sunt locurile unde altădată se ridicau târguri şi oraşe înfloritoare şi unde astăzi cântă cucuvelele în câte-o ruină singuratică de biserică. Le găsim pe ţărmul mării, ca şi de-a lungul Dunării, în Muntenia, ca şi în Moldova şi în Ardeal.
Cele mai vechi aşezări orăşeneşti la noi au fost în Dobrogea, întemeiate de coloniştii greci în veacul al şaselea înainte de Hristos. De la Ecrene şi până la Cetatea Albă era un şir întreg de cetăţi strălucite, cu ziduri puternice, lucind albe în lumina soarelui. Dionysopolis, Bizone, Callatis, Tomis, Histria, Tyras, tot atâtea nume istorice, tot atâtea aşezări ale căror urme dăinuiesc la ţărmul mării. Deasupra unora din ele sunt astăzi aşezările moderne Balcic, Mangalia, Constanţa, Cetatea Albă. Bizone - unde e azi portul Cavarna, la stânca Ciragman - a dispărut încă înainte de Hristos: un cutremur puternic a ruinat oraşul şi a scufundat o parte a lui sub valurile mării. Histria, spre nord de Tomis-Constanţa, a durat până târziu în epoca bizantină, prin veacul al şaptelea, din ce în ce mai săracă, din ce în ce mai puţin populată, până când, nemaiputând fi apărată, iar, pe de altă parte, nisipurile separând-o de mare, a fost părăsită cu totul. Praful adus de vânturile aprige ale Dobrogei s-au aşezat încetul cu încetul peste oraşul mort; de la o vreme l-a acoperit în întregime, formând o ridicătură înaltă, în unele locuri, de 7-8 metri de la faţa pământului. Ziduri, case, temple, totul dispăruse; creşteau deasupra florile şi buruienile stepei; multă vreme, istoricii n-au mai ştiut unde fusese vechea cetate. Cu câţiva ani înainte de război, regretatul Vasile Pârvan a descoperit - putem spune - Histria şi a început săpăturile; treptat-treptat, au ieşit la iveală zidurile puternice, din blocuri dreptunghiulare de piatră, străzile strâmte, în lespezile cărora şinele căruţelor au tăiat dâre adânci, termele cu mozaicuri, pavaje de marmură şi cu instalaţie de aer cald - un strămoş al caloriferului de astăzi - casele şi pietrele cu inscripţii funerare sau de mulţumire către divinităţi. Un Pompei românesc, foarte interesant, pe care puţini îl bănuiesc şi şi mai puţini l-au vizitat.
Tot în părţile Dobrogei a înflorit în veacul de mijloc o altă aşezare însemnată, aceea a Vicinei. Unde anume era situat acest oraş nu se ştie, într-atât de completă e dispariţia lui. Unii învăţaţi îl aşază pe lângă Măcin; alţii spre răsărit de Tulcea, la Mahmudia, pe braţul Sf. Gheorghe; e probabil să fi fost în acest ultim loc sau spre capătul braţului, în regiunea Dunavăţului şi a marilor lacuri; fotografia aeriană credem că va permite recunoaşterea fostei aşezări, care azi trebuie să se înfăţişeze sub forma unei ridicături de pământ, aşa cum se înfăţişa Histria înainte de începerea săpăturilor. Ştim precis numai atât: că era port la Dunăre şi port însemnat chiar. Corăbii bizantine, corăbii genoveze veneau aici cu mărfuri de tot felul şi încărcau, în schimb, produsele noastre. Numai într-o lună şi jumătate, de la 1 iulie până la 16 august 1281, se încheie la Genova 27 de contracte de expediţie de mărfuri cu destinaţia Vicina, în valoare de 3.241 de hiperperi, deci o sumă considerabilă, dat fiind că hiperperul era moneda de aur cea mai mare din părţile răsăritene. Exista aici o mitropolie ortodoxă în prima jumătate a veacului al XIV-lea; şi e interesant de ştiut că cel dintâi mitropolit al Munteniei, Iachint, a fost strămutat pe vremea lui Nicolae-Alexandru, tatăl lui Vlaicu Vodă, de la Vicina la Curtea de Argeş. Exista şi o mănăstire catolică, de franciscani. În hărţile vremii, în aşa-zisele "portulane", Vicina figurează ca un oraş însemnat, cu un port de seamă, cu trafic mare şi locuitori mulţi. Îndată însă după strămutarea mitropolitului începe decadenţa; luptele dintre tătari şi puterile creştine ale Europei centrale tulbură şi întrerup relaţiile comerciale; negustorii prind să se îndrepte spre alte porturi. În sfârşit, cucerirea turcească îi dă ultima lovitură: Vicina îşi pierde cu totul însemnătatea. Pomenită încă de câteva ori, între 1442 şi 1465, în socotelile puternicei colonii genoveze de la Caffa, din Crimeea, ea nu va mai fi, în secolele următoare, decât o amintire.
O soartă asemănătoare a avut aşezarea dunăreană de la vărsarea Ialomiţei. Era aici, în acest capăt de Bărăgan, în veacul al XV-lea, un oraş vestit prin comerţul său de lână; era şi un vad bun, pe unde treceau în Dobrogea numeroase turme de oi şi cirezi de vite albe. O lume întreagă de negustori, pescari şi plugari îşi agonisea traiul aici; oraşul era cârmuit de un judeţ, adică de un primar - în Moldova i s-ar fi spus "şoltuz" - şi de 12 pârgari, sau consilieri comunali. În această aşezare orăşenească de la gura Ialomiţei a trăit Teodora, mama lui Mihai Viteazul; domnul însuşi, în vremea tinereţii lui, pe când era boier, a făcut aici negoţ. Oraşul a rezistat tuturor luptelor, năvălirilor şi prădăciunilor până în veacul al XVIII-lea. În acest veac însă, din cauza necontenitelor războaie dintre ruşi şi turci, purtate chiar pe acolo, el s-a pustiit şi a fost părăsit. Astăzi, doar un câmp întins de ruine lângă satul Piua-Petrii arată locul unde el se ridica, înfloritor, cu sute de ani mai înainte.
Să nu ne închipuim însă că numai Vicina şi oraşul de la gura Ialomiţei au avut un asemenea sfârşit. O sumă de târguri şi oraşe pe întreg pământul românesc au isprăvit la fel. Lângă mănăstirea Tismana era, în veacul al XV-lea, un oraş; în 1491, voievodul Vlad Călugărul porunceşte tuturor celor ce ţin moşii de-ale mănăstirii "să se strângă la oraş la Tismana înaintea cinstiţilor bani ai domniei mele" - am reprodus textual ordinul; astăzi n-a mai rămas nici o urmă a aşezării orăşeneşti de altădată. Spre sud-est de Târgul Jiu era Târgul Gilortului, pe apa cu acelaşi nume; el a decăzut repede; într-un document de la Gavril Moghilă, purtând data ianuarie 1619, e arătat ca simplu sat, cu acest nume caracteristic: "satul Târgul-Gilortului". Nu e singurul caz, de altfel, al unei asemenea evoluţii regresive. Şi alte oraşe şi târguri prospere, reşedinţe domneşti chiar, azi sunt sate umile sau cătune. Târgşorul, la miazăzi de Ploieşti, a cunoscut o epocă de splendoare în veacul al XV-lea. Cu tot caracterul diminutiv al numelui, era un târg însemnat, cu mulţi locuitori, cu prăvălii numeroase. Basarab cel Bătrân şedea mai bucuros aici decât în celelalte curţi domneşti; Vlad Ţepeş a zidit la Târgşor o biserică, în anul 1461; pisania ei, frumos sculptată, am descoperit-o după război. Tradiţia locală vorbeşte de şapte mănăstiri - noi zicem mai curând "biserici", care ar fi fost pe vremuri aici; astăzi se mai văd încă ruinele a trei dintre aceste lăcaşuri. Aproape de Târgşor era Gherghiţa, oraş întemeiat, al cărui consiliu comunal - deci judeţul şi pârgarii - se judeca pe la 1560 cu satul Meleştii pentru moşie. Câştigând procesul, domnul întăreşte orăşenilor - citez după act - "moşia din toate părţile împrejurul oraşului, cum au ţinut de mult, pentrucă a fost bătrână şi dreaptă moşie" a lor. Nu ştim sigur unde venea târgul Săcuienilor, poate la Bucov; în 1431, el e pomenit printre aşezările orăşeneşti şi punctele de vamă cărora domnul le comunică reînnoirea privilegiului comercial al braşovenilor. Astăzi, şi Târgşorul şi Gherghiţa şi Bucovul - în ipoteza că aici au fost Săcuienii - sunt simple sate. În schimb, s-au ridicat Ploieştii, care, pe vremea lui Mihai Viteazul, era un sat de moşneni. Acelaşi dublu fenomen s-a petrecut în ţinutul Putnei, aproape de hotarul Munteniei. Era aici, pe vremea lui Ştefan cel Mare, un târg numit Târgul Putnei, pe apa cu acelaşi nume, unde negustorii care treceau cu mărfuri spre Milcov trebuiau să plătească vamă. O sută de ani după aceea, aşezarea dispăruse: dovadă documentul din 16 aprilie 1559, de la Alexandru Lăpuşneanu, în care se vorbeşte de "o jumătate de sat din partea de sus pre Putna, unde a fost târgul Putnei" - e vorba de satul numit astăzi Boloteştii; o parte din moşia acestuia mai păstrează încă numele de "hotarul târgoveţ". S-au ridicat, în schimb, Focşanii, pomeniţi pentru prima oară cu prilejul unei lupte a lui Ioan Vodă Viteazul, zis cel Cumplit, din 1574. Tot aşa a decăzut şi a dispărut Târgul Trotuşului, în favoarea Târgului Ocna. Târgul Şcheia, din ţinutul Romanului, a ajuns un sat; târgul Sărata, pe malul stâng al Prutului, mai sus de gura Sărăţii, dispăruse pe vremea lui Ştefan cel Mare; ni s-a păstrat un act din 1489 prin care domnul întăreşte lui Lupe armaşul, între altele, şi o selişte la Prut, "unde a fost târgul Săratii".
În sfârşit, alte aşezări orăşeneşti şi-au schimbat vatra: locuitorii au părăsit vechile locuinţe şi s-au mutat în apropiere, unde erau mai la adăpost. Aşa s-a întâmplat cu Adjudul-Vechi, ameninţat de apele Siretului, şi cu Orheiul, a cărui mutare s-a petrecut probabil în cursul veacului al XVI-lea, deoarece un document din 1618 vorbeşte deja de "Orheiul vechi".
Cauzele pentru care atâtea oraşe şi târguri româneşti au decăzut sau chiar au dispărut sunt de mai multe feluri. Unele aşezări au fost prea "în calea răutăţilor", cum spunea atât de expresiv cronicarul, prea în calea năvălirilor tătăreşti sau a oştilor ruseşti şi turceşti. Altele, dimpotrivă, n-au mai fost în calea negustorilor, deoarece s-au schimbat cu vremea curentele comerciale şi s-au deschis drumuri noi. În sfârşit, câteodată, aşa cum am arătat, vatra s-a dovedit a fi rău aşezată, supusă primejdiei înecului, de pildă, şi a trebuit schimbată. În genere, viaţa târgurilor şi oraşelor noastre n-a fost prea fericită şi nici nu putea fi în împrejurările istorice prin care am trecut; de aceea, nici nu s-a putut ajunge la amploarea şi la realizările din apusul Europei, unde a fost mai multă linişte, mai mult răgaz.
(Conferinţă ţinută la Radio în ziua de 23 septembrie 1938)