Iarna la Lisabona

Antonio Muñoz Molina s-a născut la Úbeda (Jaén) în 1956. A făcut studii de jurnalism la Madrid şi a absolvit Istoria Artei la Universitatea din Granada. Articolele sale de presă, reunite în mai multe volume - El Robinson urbano (1984), Diario del Nautilus (1985), La huerta del Edén (1996), Las aparencias (1996), Pura alegría (1996), La vida por delante (2002) - i-au adus, în 2003, premiile González-Ruano pentru jurnalism şi Mariano de Cavia.

Este autorul a treisprezece romane, extrem de elogiate de critici şi apreciate de public: Beatus Ille (1986, distins cu Premiul Icaro), El invierno en Lisboa (Iarna la Lisabona,1987, distins cu Premiul Criticii şi Premiul Naţional pentru Literatură în 1988), Beltenebros (1989), El jinete polaco (1991, distins cu Premiul Planeta în 1991 şi Premiul Naţional pentru Literatură în 1992), Los misterios de Madrid (1992), El dueño del secreto (1994), Nada del otro mundo (1994), Ardor guerrero (1995), Plenilunio (1997, distins cu Premiul Femina - 1998), Carlota Fainberg (2000), Sefarad (2001), En ausencia de Blanca (2001), Ventanas de Manhattan (2004), El viento de la Luna (2006). Din anul 1995 este membru al Academiei Regale Spaniole.


Iarna la Lisabona este un omagiu adus celebrului film noir american şi cluburilor în care s-a născut jazzul, o evocare a iubirilor pasionale care spulberă graniţele şi rătăcesc în vârtejul lumii, şi fructul fascinaţiei pentru intriga ce transcende motivele crimei.

Între Lisabona, Madrid şi San Sebastián, inspiraţia muzicală a jazzului se transformă într-o obsesivă poveste de iubire. Pianistul Santiago Biralbo se îndrăgosteşte de Lucrecia şi amândoi încearcă să scape de urmărirea implacabilă a soţului acesteia, Bruce Malcolm. Între timp, un tablou de Cézanne se face nevăzut şi Toussaints Morton, originar din Angolo şi finanţator al unei organizaţii de extremă dreapta, traficant de tablouri şi cărţi vechi, se alătură urmăririi celor doi. Pe străzi ude de ploaie, în cluburi de noapte, printre mucuri de tigară strivite în scrumiere şi baruri înecate în fum, în nopţi brăzdate de luminile roz şi albastre ale neoanelor fosforescente, se derulează obsesiv şi infailibil arpegiile unei intrigi în ritmuri de jazz.

Romanul Iarna la Lisabona a fost ecranizat în 1992, cu participarea lui Dizzie Gilespie.

"Un scriitor major, care nu se teme de idei, emoţii şi frumuseţe autentică." (Los Angeles Times)

Acel cântec. Lisabona. Eu îl ascultam şi eram iarăşi la San Sebastián, în acel fel în care te întorci, în vis, într-un oraş. Un oraş se uită mai repede decât un chip: rămâne remuşcarea sau golul acolo unde mai înainte a fost memoria şi, asemenea unui chip, oraşul nu mai este întreg decât acolo unde conştiinţa nu a putut să-l consume. Îl vezi, dar nu merită întotdeauna aducerea-aminte a ceea ce ai văzut în timp ce dormeai şi, în orice caz, o pierzi după câteva ore sau, şi mai rău, după câteva minute, aplecându-te deasupra apei reci din lavoar sau gustând cafeaua. Santiago Biralbo părea să fie imun la această boală a uitării imperfecte. Spunea că nu-şi amintea niciodată de San Sebastián: că dorea să fie ca acei eroi din filme a căror biografie începe o dată cu acţiunea şi nu au trecut, ci atribute definitorii. În acea noapte de duminică în care îmi povestise despre plecarea Lucreciei şi a lui Malcolm - băuserăm iarăşi prea mult şi el ajunsese târziu şi nu prea treaz la Metropolitan -, îmi spuse, când ne-am despărţit: "Imaginează-ţi că ne-am văzut pentru prima oară aici. Nu l-ai văzut pe un om pe care îl cunoşteai, ci doar pe unul care cânta la pian." Arătând spre afişul pe care se anunţau spectacolele grupului său adăugă: "Nu uita. Acum sunt Giacomo Dolphin." Dar acea afirmaţie a lui că muzica era nepătată de trecut era o minciună, căci acel cântec al său, Lisabona, nu era altceva decât pura senzaţie a timpului, neatins şi transparent, ca şi cum ar fi fost păstrat într-un ermetic şipot de cristal. Era Lisabona şi totodată San Sebastián, în acelaşi fel în care un chip contemplat într-un vis conţine, fără urmă de mirare, identitatea a două persoane. La început se auzea un zgomot ca acela al acului învârtindu-se în spaţiul de linişte al unui disc, iar apoi sunetul era cel al periilor care ştergeau circular feţele metalice ale bateriei şi o bătaie asemănătoare cu cea a unei inimi aflate aproape. Doar mai încolo schiţa trompeta cu multă grijă o melodie. Billy Swann cânta de parcă s-ar fi temut să nu trezească pe cineva, şi după un minut începea să sune pianul lui Biralbo, care părea să indice, cu îndoială, un drum pe care-l pierdea în întuneric, care apoi se întorcea, în momentul plenitudinii muzicii, pentru a descoperi forma întreagă a melodiei, ca şi cum, după ce te-ai fi pierdut în ceaţă, te-ai fi înălţat până în vârful unei coline de unde s-ar fi putut vedea un oraş dilatat de lumină.

N-am fost niciodată la Lisabona, şi au trecut ani de când nu mai merg la San Sebastián. Păstrez amintirea faţadelor în ocru, cu balcoane de piatră întunecate de ploaie, a unei faleze întinse de-a lungul unei coaste împădurite, a unui bulevard care imită un bulevard din Paris şi are un rând dublu de tamarini, goi iarna, încoronaţi, în mai, de ciudaţi ciorchini de flori de un roz palid, foarte asemănător spumei valurilor în serile de vară. Îmi amintesc vilele, părăsite, cu faţa spre mare, insula şi farul în mijlocul golfului şi luminile tot mai depărtate care îl înconjoară noaptea şi se oglindesc în apă cu sclipiri ca de stele submarine. Departe, în zare, era firma albastru şi roz de la Lady Bird, cu caligrafia ei de neon, vasele cu pânze ancorate care aveau la proră nume de femei sau de ţări, bărcile de pescuit care împrăştiau un miros pătrunzător de lemn ud, benzină şi alge.

Într-unul din ele s-au suit Malcolm şi Lucrecia, temându-se poate să nu-şi piardă echilibrul în vreme ce-şi duceau valizele peste scârţâitul şi legănatul pasarelei. Valize foarte grele, pline de tablouri vechi, de cărţi, de toate lucrurile pe care nu te poţi decide să le laşi în urma ta când te hotărăşti să pleci pentru totdeauna. În timp ce barca pătrundea tot mai adânc în întuneric, vor fi auzit cu uşurare bătaia lentă a motorului în apă. Se vor fi întors pentru a privi de departe farul insulei, ultimul profil al oraşului luminat, cufundat în tăcere de cealaltă parte a mării. Presupun că, la acea oră chiar, Biralbo bea bourbon sec fără gheaţă în barul de la Lady Bird, acceptând melancolica solidaritate masculină a lui Floro Bloom. M-am întrebat dacă Lucrecia va fi reuşit să distingă din depărtare luminile de la Lady Bird, dacă va fi încercat să o facă.

Fără îndoială însă că le-a căutat când s-a întors în oraş după trei ani şi a fost mulţumită că erau încă aprinse, dar n-a dorit să intre acolo, nu-i plăcea să viziteze locurile unde trăise, nici să-şi vadă vechii prieteni, nici măcar pe Floro, complice tăcut din alte vremuri al alibiurilor sau al întâlnirilor ei, mesager neabătut.

Biralbo nu mai credea că se va întoarce vreodată. Îşi schimbase viaţa în acei trei ani. Se plictisise de ruşinea de a cânta la orga electronică în cafeneaua Viena şi la serbările vulgare de cartier. Obţinuse un contract de profesor de muzică într-un colegiu catolic de fete, dar continuase să mai cânte în unele nopţi la Lady Bird, deşi Floro Bloom, blând resemnat în faţa unui faliment, din pricina neloialităţii consumatorilor nocturni, de-abia dacă-i mai putea plăti paharele de bourbon. Se scula la opt, explica solfegiul, vorbea de Liszt şi de Chopin şi de Sonata Lunii în nişte săli pline de adolescente în uniformă albastră şi locuia singur într-un apartament de bloc, la malul râului, foarte departe de mare. Făcea drumul până în centru cu un tren de periferie poreclit Cârtiţa şi aştepta scrisori de la Lucrecia. În acea vreme eu nu-l vedeam aproape niciodată. Auzisem că se lăsase de muzică, că urma să plece din San Sebastián, că devenise abstinent, că era acum antialcoolic, că Billy Swann îl chemase ca să cânte cu el în nişte cluburi din Copenhaga. Uneori îl întâlneam pe drum când mergea la serviciu: părul umed şi pieptănat foarte în grabă, un aer de docilitate sau de absenţă, care se făcea simţit în felul cum îşi purta cravata sau servieta sobră în care păstra extemporalele pe care poate nu le corecta. Avea înfăţişarea unui dezertor, de puţină vreme, dintr-o viaţă dezordonată şi mergea mereu cu ochii în pământ, foarte repede, ca şi cum ar fi fugit, nu prea convins, de o trezire mediocră. Într-o noapte m-am întâlnit cu el într-un bar din Oraşul Vechi, în Piaţa Constituţiei. Era puţin băut, m-a invitat la un pahar, mi-a spus că sărbătorea treizeci şi unu de ani şi că de la o anume vârstă aniversările trebuie sărbătorite de unul singur. Cam pe la mijlocul nopţii a plătit şi a plecat fără să-şi ceară multe scuze, trebuie să se scoale devreme, mi-a explicat, vârându-şi capul în gulerul paltonului în timp ce-şi băga mâinile în buzunar şi-şi aşeza servieta sub braţ. Avea pe atunci un mod irevocabil şi straniu de a pleca: spunând adio, intra dintr-odată în singurătate.

Scria şi aştepta scrisori. Îşi construise puţin câte puţin o viaţă perfect clandestină, în care nu interveneau nici trecerea timpului şi nici realitatea. În fiecare după-amiază la ora cinci când îşi termina orele, se suia în Cârtiţă şi se întorcea la el acasă, cu cravata de culoare închisă strânsă la gât şi cu geanta sa de încasator de nu-ştiu-ce sub braţ, citind ziarul în timpul scurtei călătorii sau uitându-se la blocurile înalte şi la casele cu curte risipite printre dealuri. Apoi se încuia cu cheia şi-şi punea discuri. Îşi cumpărase în rate un pian cu coadă verticală, dar cânta foarte puţin la el. Prefera să se lungească pe pat şi să fumeze ascultând muzică. Niciodată în viaţa lui nu avea să mai asculte atâtea discuri şi să scrie atâtea scrisori. Scotea cheia de la intrare, şi înainte de a o face, din stradă, se uita la cutia de corespondenţă care poate conţinea o scrisoare; se înfiora deschizând-o. În primii doi ani scrisorile Lucreciei obişnuiau să-i vină cam la două-trei săptămâni, dar nu era după-amiază în care el să nu spere că va găsi vreuna când deschidea cutia poştală, şi de când se trezea dimineaţa trăia numai pentru a ajunge la această clipă: de obicei nu avea parte decât de scrisori de la bancă, anunţuri de la colegiu, reclame pe care le azvârlea cu ură, cu oarecare ciudă. În mod automat, orice plic care avea marginile dungate ale poştei par avion îl cufunda în fericire.

Dar tăcerea definitivă a întârziat doi ani până să se instaleze, iar el n-ar putea spune că nu se aşteptase. La capătul a şase luni din care nu trecuse nici o singură zi în care el să nu fi sperat, sosi ultima scrisoare a Lucreciei. Nu veni prin poştă: Billy Swann i-o aduse lui Biralbo la câteva luni de când fusese scrisă.

Nu am uitat acea întoarcere a lui Billy Swann în oraş. Mă gândesc că sunt oraşe în care omul se întoarce întotdeauna, tot astfel cum sunt altele în care totul se termină, şi că San Sebastián face parte din prima categorie, deşi când vezi gura râului de pe ultimul pod, în nopţile de iarnă, când te uiţi la apele care se retrag şi la graţia valurilor albe care înaintează ca o coamă dinspre întuneric, ai impresia că te găseşti la capătul pământului. La cele două extreme ale acestui pod, care poartă numele de Kursaal, ca şi cum s-ar afla pe ţărmurile Africii de Sud, sunt două felinare înalte cu o lumină gălbuie, care par farurile unei coaste imposibile, anunţătoare de naufragii. Dar eu ştiu că în acest oraş te întorci întotdeauna şi ceea ce voi constata într-o zi e că oricare altul, Madridul de pildă, este doar un loc de trecere.