Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Pe neaşteptate, dragoste


Aharon Appelfeld, traducere de Any Shilon

07.04.2010
Editura Polirom
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Aharon Appelfeld
Pe neaşteptate, dragoste
Editura Polirom, 2010


traducere din limba ebraică de Any Shilon



*****

Intro
Aharon Appelfeld, unul dintre reprezentanţii de marcă ai literaturii israeliene contemporane, s-a născut în 1932, la Cernăuţi. În timpul manifestărilor antisemite care au precedat izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, a fost deportat într-un lagăr de muncă din Transnistria, de unde a reuşit să evadeze la vîrsta de opt ani. A supravieţuit vreme de trei ani trăind prin păduri, iar 1944 s-a alăturat Armatei Roşii. La scurt timp a reuşit să fugă în Italia, iar în 1946 a emigrat în Palestina.

A studiat la Universitatea Ebraică din Ierusalim şi a predat literatura ebraică la Universitatea Ben-Gurion. La sfîrşitul anilor '50 a început să publice în ebraică, devenind unul dintre cei mai cunoscuţi şi mai apreciaţi scriitori israelieni.

În 1983 i-a fost decernat Premiul Israel pentru literatură, iar în 2005, Premiul Nelly-Sachs pentru întreaga operă literară. Dintre romanele sale, traduse deja în peste treizeci de limbi, au apărut pînă acum în limba română Badenheim 1939 (1979; Polirom, 2007), Pentru toate păcatele (Hasefer, 2000), Caterina (1989; Univers, 2002) şi Povestea unei vieţi (1999; Polirom, 2009), distins în 2004 cu Premiul Médicis pentru literatură străină.

Pe neaşteptate, dragoste este cartea prin intermediul căreia Philip Roth l-a descoperit pe Aharon Appelfeld - "un scriitor excepţional, de rangul unui Kafka sau Bruno Schulz" - şi apoi l-a ilustrat printr-unul din personajele din Operaţiunea Shylock.

Scris într-un stil de o simplitate, o armonie şi o eleganţă care amintesc de textele biblice, romanul Pe neaşteptate, dragoste (2003) este în acelaşi timp o apologie a iubirii şi o meditaţie asupra scriiturii. Appelfeld urmăreşte cu o subtilitate fascinantă sentimentele care se înfiripă treptat între Ernest, un scriitor septuagenar bolnav şi măcinat de ură, şi menajera sa Irena, o tînără lipsită de cultură, în fiinţa căreia se contopesc însă nobleţea sufletească şi înţelepciunea evreilor care trăiesc în spiritul tradiţiei şi al iubirii de Dumnezeu. Această întîlnire providenţială îl ajută pe Ernest să regăsească, după îndelungi ani de rătăciri, calea către originile sale, către limba sa maternă şi către dragostea de înaintaşi, care devine forţa vitală a creaţiei lui. Refăcînd în sens invers drumul vieţii, Ernest aşterne pe hîrtie episoade cutremurătoare din adolescenţa sa de activist în Organizaţia de Tineret a Partidului Comunist şi din anii petrecuţi ca ofiţer în Armata Roşie, străduindu-se să ajungă în timpul care i-a mai rămas de trăit la primele amintiri ale unei memorii palimpsestice.

"Pe neaşteptate, dragoste este povestea unei întîlniri între două vieţi luminate de un sentiment superior. O dragoste care nu ajunge să însemne distrugere, aşa cum se întîmplă adesea, ci rămîne o formă de creaţie şi meditaţie, în vreme ce naraţiunea se deplasează într-o manieră subtilă pe diferite fronturi, înainte şi înapoi, la suprafaţă şi în profunzime... Însă este o carte în care se întîmplă multe lucruri grave - în acelaşi timp o lecţie de înţelepciune şi de literatură." (L'Express)

"Fiecare scrie după firea lui. Eu vorbesc despre violenţă într-o manieră nonviolentă pentru că nu sînt deloc o persoană violentă. Scriu lucrurile aşa cum le resimt. Am întotdeauna sentimentul că literatura se înrudeşte cu muzica şi că muzica dezvăluie ce e mai delicat în sufletul omului. Ştim cu toţii că viaţa are o anumită doză de violenţă. Dar unii, printre care şi scriitorii, au tendinţa să o sanctifice, să se identifice cu ea. Acest sentiment nu face parte din fiinţa mea, fapt pentru care nu pot să scriu astfel. Ceea ce mă interesează pe mine este să dezvălui o formă de nobleţe a omului." (Aharon Appelfeld)


Fragment
Ernest a împlinit şaptezeci de ani şi, de ziua lui, Irena i-a pregătit o tartă cu brînză pe care a ornat-o cu căpşuni.
- La mulţi ani, zise ea punînd tarta pe masă.
- La vîrsta mea, sărbătoririle nu mai au rost, spuse Ernest fără s-o privească.
- Nu-i adevărat, protestă ea şi se sperie de cuvintele care îi ieşiseră din gură.

Sînt deja doi ani, de la operaţie, de cînd Irena lucrează în casa lui Ernest. Vine în fiecare dimineaţă la ora opt şi pleacă la trei. În unele zile rămîne pînă mai tîrziu. Vorbesc puţin, dar se întîmplă ca Ernest s-o surprindă cu cîte o întrebare sau să comenteze un subiect care îl preocupă.
- Ce-ţi veni să-mi faci o tartă, o întrebă fără să ridice ochii.
- Am crezut că te va bucura, răspunse ea repede printr-o propoziţie întreagă.
- Pe mine?
- O tartă cu brînză este întotdeauna un prilej de bucurie, zise, mulţumită de răspunsul ei.
- O tartă bună îmi face plăcere, dar nu mă bucură.

Irena nu discută diferenţa şi nu comentă.

Ernest adaugă:
- La vîrsta mea, bucuria oboseşte.

Cu un an în urmă era încă rezervat faţă de ea, dar hărnicia şi loialitatea ei l-au cucerit. Acum o ascultă cu atenţie cînd îi dă sfaturi cu privire la întreţinerea casei sau cînd îi povesteşte cîte ceva. Irena nu vorbeşte mult. Cuvintele pe care le rosteşte în cursul zilei pot fi numărate pe degete. Ştie că Ernest nu suportă pălăvrăgeala sau glumele. Se bucură însă cînd înţelege sensul spuselor sale sau îl intuieşte. Ernest o surprinde mereu. Ieri i-a spus:
- N-aş vrea să trăiesc o altă viaţă.

O clipă a rămas uluită: viaţa lui nu era chiar o grădină de trandafiri.

Irena şedea într-un colţ fără să-l privească. Îi place să-i servească un fel de mîncare şi să-i urmărească reacţia, însă are grijă să nu-i întrerupă firul gîndurilor. Uneori e atît de adîncit în gînduri, încît uită să mănînce. Ernest îi vorbeşte în germană, strecurînd ici-colo cîte un cuvînt în idiş, uneori şi cîte o propoziţie în ebraică. Spune că memoria i-a slăbit de cînd a fost operat. Irena nu e de aceeaşi părere. Cuvintele lui sînt clare şi ea înţelege tot ce îi cere fără nici o explicaţie. A observat deja că lui Ernest nu-i plac descrierile, dar uneori foloseşte cîte un cuvînt la fel de proaspăt ca o pară abia descojită şi servită pe farfurie. În plus, are mici rafinamente care ei îi plac mult: pălăria pe care şi-o pune înainte de-a ieşi din casă, sau mica plecăciune pe care i-o face cînd îi aduce bastonul.
- N-am crezut că voi ajunge la şaptezeci de ani, spuse ca pentru sine.
- Slavă Domnului! exclamă Irena.

Ernest nu e încîntat de această exaltare religioasă, dar nu face nici un comentariu.
- Şaptezeci de ani e o vîrstă bună, adaugă ea fără motiv.
- Nu se deosebeşte cu nimic de altă vîrstă: doar că te simţi mai slăbit, iar memoria te trădează mai des.

Irena nu e de acord. Ernest e vioi, scrie, citeşte şi, cînd iese la plimbare, umblă drept, mersul său atrage toate privirile.
- Deci zici că şaptezeci de ani e o vîrstă bună.
- Greşesc cumva? se apără ea.
- Bineînţeles că greşeşti.

Irena ştie deja că verbul "a greşi" nu reprezintă întotdeauna un dezacord. Uneori răzbate din el o acceptare tacită, însoţită de o uşoară nuanţă de provocare.

Ziua se apropie de sfîrşit. Irena făcu ordine în bucătărie, puse masa pentru cină, îşi îmbrăcă paltonul şi îi ură lui Ernest noapte bună.

Drumul pînă acasă nu e lung. Locuieşte în partea veche a Katamon, la douăzeci de minute depărtare de casa lui Ernest. Nu cu mult timp în urmă viaţa ei era răvăşită, zilele treceau triste şi inutile. Uneori se oprea pe stradă şi se întreba dacă să-şi continue plimbarea sau să se întoarcă acasă. Acum păşeşte încet, puţin obosită, dar cu mintea plină de cuvintele şi sunetele pe care le-a înmagazinat pe parcursul zilei.

Apartamentul Irenei are trei camere, bucătărie şi o terasă. Aici a crescut şi aici i-au murit părinţii. După moartea lor a inventat mici ceremonii prin care să le cultive memoria. De cînd lucrează la Ernest, le-a mai rărit, dar continuă să meargă la cimitir în zilele în care s-au născut şi în cele în care au murit. Sîmbăta şi de sărbători aranjează casa exact cum obişnuia mama ei, dar acum aproape toate gîndurile i se învîrt în jurul lui Ernest. Uneori, cînd o copleşesc temerile, se duce să-l vadă din nou la lăsarea serii. Îi serveşte un ceai sau îi curăţă un măr. De cînd lucrează la Ernest, nu mai merge în centru. Nu mai iese din casă nici măcar în plimbări scurte.


*
- Eşti născută în Israel, nu-i aşa? o surprinse Ernest a doua zi cu o întrebare.
- Nu. Sînt născută la Eliberare, într-o tabără de refugiaţi de lîngă Frankfurt.
- Nu ştiu de ce eram convins că eşti născută în ţară.
- Nu-mi amintesc nimic de-acolo, spuse şi imediat îi păru rău.

Părinţii îi povestiseră atîtea despre lagăr, încît uneori avea senzaţia că îşi aminteşte totul în amănunt. Părinţii ei s-au întîlnit acolo. Mama ei a rămas însărcinată, însă abia cînd era în luna a şasea de sarcină au fost cununaţi de un rabin american. I-a povestit asta doar în apropierea sfîrşitului. Însă tabăra de refugiaţi de lîngă Frankfurt s-a imprimat în imaginaţia ei, iar uneori i se întîmpla să o viseze. Scuze, îmi amintesc, vru să se corecteze, dar îşi dădu seama imediat că ar fi o prostie.

Ernest era binedispus în dimineaţa aceea, citise ziarul şi se amuza pe seama unui politician veteran care încerca să treacă drept o persoană onestă.
- Exact ca înainte de război. Se spune că viaţa nu se repetă. E fals, se repetă.

Ernest citea ziarele şi era foarte bine informat despre tot ce se petrecea în ţară. În urmă cu cinci ani divorţase de cea de-a doua soţie şi îşi dăduse demisia de la slujbă. Nu vorbea mult despre a doua soţie, care se mutase la Viena, arunca doar din cînd în cînd cîte o remarcă sarcastică.

Irena nu pune întrebări, însă micile contradicţii pe care le surprinde la Ernest în cursul zilei îi pătrund în suflet. Puţinele sale cuvinte sînt uneori tăioase ca un bisturiu. La început credea că e avocat şi asprimea lui o speria. Dar acum ştie că aceasta este rezultatul disciplinei din ultimii trei ani. Ernest scrie trei ore dimineaţa şi alte două-trei noaptea. În plus, face două plimbări, una dimineaţa, pînă la cafenea, şi a doua seara, pe care o numeşte "marşul". Această disciplină, sau oricum ar putea fi numită, se reflectă în starea sa de spirit prin animaţie şi uneori prin nerăbdare. Dar nu faţă de ea.

La ora noua dimineaţa Ernest se duce la cafenea. Stă acolo o oră şi jumătate, uneori două. Majoritatea clienţilor îi sînt străini, dar nu se simte singur. De la sosirea Irenei, viaţa i s-a schimbat. Ea are grijă de toate. Bucătăria, în care domnea veşnic dezordinea, e ordonată şi străluceşte de curăţenie. Salonul e mai luminos şi chiar biblioteca, domeniul lui cel mai intim, e cum a fost înainte. Lui Ernest îi place să stea acasă, iar cînd iese, abia aşteaptă să se întoarcă.

Dacă ar fi să spunem adevărul, n-a prea plăcut-o pe Irena cînd a văzut-o prima oară: o femeie mărunţică, poticnită la vorbă. După numai cîteva zile însă, a descoperit graţie şi farmec în purtarea ei plăcută, în chipul luminos, ba chiar şi în uşoara ei bîlbîială. De la venirea ei se trezeşte mai devreme, se rade, se îmbracă şi se aşază la masa de scris. La ora opt fix Irena soseşte şi îi pregăteşte micul dejun. Îi serveşte porţii măsurate cu grijă şi la temperatura potrivită. A invitat-o de multe ori să i se alăture, dar l-a refuzat întotdeauna. Abia după ce iese el din casă, îşi pregăteşte o cafea.

Toată viaţa Irenei, pînă a ajuns să muncească în casa lui, au fost părinţii. Tatăl ei era electrician, iar mama se ocupa de gospodărie. A vrut de multe ori să plece din casa părintească, dar pînă la urmă n-a părăsit-o. Statura măruntă şi timiditatea o împiedicau. Mama îi oferea toată dragostea inimii ei iubitoare. Cînd ea a murit, tatăl i-a devenit şi mamă. După moartea lui, s-a ocupat de gospodărie, ca să le păstreze vie amintirea. Sîmbăta şi de sărbători aranja masa, aprindea lumînări, se aşeza pe locul ei şi îşi imagina că părinţii erau lîngă ea. N-a făcut nici cea mai mică schimbare în casă. Ceea ce a fost stabilit odinioară a devenit şi mai stabil.

După moartea părinţilor a lucrat o vreme la un azil. Bătrînii de-acolo o simpatizau şi o alintau cu nume drăguţe, dar unele bătrîne o insultau, îi ziceau "muta" şi o umileau. Într-o zi, una din ele a aruncat cu o farfurie în ea şi Irena s-a hotărît să plece de-acolo.

Spre norocul ei, nu avea grija zilei de mîine. În afară de apartament, părinţii îi lăsaseră economiile lor şi despăgubirile primite de la nemţi. La drept vorbind, ar fi putut trăi fără să muncească, dar amintirile ar fi copleşit-o, ar fi ameţit-o şi ar fi sfîrşit prin a o alunga din casă.

Cu ani în urmă, părinţii încercaseră să-i găsească un soţ. Pretendenţii erau cu toţii mult mai în vîrstă decît ea, scunzi şi libidinoşi. Irena era atît de jenată, că nici capul nu-l putea ridica. Pînă la urmă au încetat s-o sîcîie. După moartea părinţilor, un vecin a început să-i facă avansuri, încercînd să o convingă de fiecare dată cînd urca scările. Într-un rînd s-a repezit la ea pe cînd se afla în pragul uşii şi i-a ridicat rochia. S-a luptat cu el şi a reuşit să se refugieze în casă. Zile întregi n-a mai ieşit din apartament.

Aşa au trecut anii. Aranja locuinţa exact cum făcuseră părinţii ei toată viaţa. Gîndul că păstra intacte casa, bucătăria şi ustensilele din ea, livingul, patul mare din dormitorul părinţilor şi camera ei întărea prezenţa lor în această lume. Îşi vedea părinţii nu numai aici, ci şi în shtetl-ul (orăşel cu o populaţie evreiască numeroasă din Europa centrală şi de est înainte de holocaust - n.r.) lor din Galiţia spre care îi zbura adesea gîndul.

Într-un rînd a visat-o pe maică-sa. Sfatul pe care i l-a dat era acelaşi ca în timpul vieţii: "Trebuie să ieşi din casă, draga mea, eşti încă tînără, ai toată viaţa înaintea ta, dacă nu acum, atunci cînd?". Irena a vrut să-i povestească despre bărbatul brutal, care se repezise la ea, dar văzînd chipul mamei, cuvintele i s-au oprit în gît. Cînd s-a trezit a doua zi dimineaţă, i-a părut rău că maică-sa n-a observat cît de îngrijit era apartamentul, exact aşa cum îl lăsase. A plîns de durere.

Stătea în casă aproape toată ziua, de parcă n-ar fi fost o locuinţă, ci un templu în care nu ai voie să schimbi nimic şi pe care trebuie să-l îngrijeşti cu multă băgare de seamă. I-a acordat şi mai multă atenţie, a acoperit ferestrele pentru ca soarele să nu decoloreze mobila. Vara umbra era plăcută. Iarna ridica storurile, dar niciodată la fel de mult ca maică-sa. Aceasta deschidea larg şi energic geamurile în fiecare dimineaţă. Însă Irena nu moştenise de la ea gestul acesta hotărît.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer