Love Parade

Un roman de citit cu sufletul la gură, despre misterele unei lumi cosmopolite îngropate în istoria recentă a Mexicului.

Cine l-a ucis pe Erich Maria Pistauer? Mai ales într-o seară de octombrie 1942, în Mexico, la o petrecere de artişti, politicieni şi militari, evrei germani şi presupuşi agenţi nazişti, piperată de două cântăreţe de bolero obeze şi de alte personaje care mai de care mai curioase? De ce, treizeci de ani mai târziu, adevărul nu prea interesează pe nimeni, în afară de Miguel del Solar, istoric la Universitatea din Bristol? Intrând în pielea detectivistică, Solar încearcă să elucideze enigma care nu va arunca lumină doar în propria copilărie, ci şi în culisele unui Mexic pitoresc şi cosmopolit. Mexicul pictorilor, al oamenilor politici, al generalilor şi al femeilor fatale, refugiu pentru republicani spanioli, suprarealişti francezi, comunişti germani şi bancheri olandezi, Regele Carol şi Elena Lupescu. Într-o lume de carnaval, nu e uşor să afli cine se ascunde în spatele măştilor. Frescă istorică, galerie de personaje delirante, colecţie de bârfe, picanterii şi nebunii - Love Parade te prinde ca într-o pânză de păianjen.


Îi mărturisi lui Cruz-García că era acaparat aproape cu totul de un nou proiect. Cu anul 1942 încerca să facă acelaşi lucru pe care-l făcuse cu anul 1914. O cronică a vieţii din ţară, în care evenimentele, prin selecţia lor, prin modul de a le ordona, să se explice singure. O muncă, îi spunea, în aparenţă foarte simplă, dar care în realitate nu e câtuşi de puţin astfel. Presupune o cunoaştere profundă a perioadei respective, un tratament delicat pentru a amesteca faptele spectaculoase, surprinzătoare, extrem de mărunte şi cotidiene. Cifrele cu poezia. În acea zi, Del Solar nu se simţea tocmai binedispus. Nu înţelegea de ce cartea lui întârzia să apară. Pagina de titlu era tipărită, da, asta pricepuse, însă în fond era totuna, cartea nu apărea. Lentoarea cu care se desfăşura broşarea ei era exasperantă. Îi legaseră, ca pe o favoare deosebită, trei exemplare care aveau un aspect destul de rudimentar. Pagina de titlu avea nevoie de încă un strat de lac, îi spuse Cruz-García băgând de seamă lipsa de entuziasm cu care autorul îşi contempla opera. O pagină de titlu virată în sepia, acoperită în întregime de şiruri de pălării zapatiste; sus, cu litere negre, numele lui, iar puţin mai jos, cu litere ceva mai mici, titlul, Anul 1914.Nu numai că privea acea pagină de titlu fără pic de entuziasm, ci îi şi provoca o repulsie neascunsă. Citi scurta notă care apărea pe contracopertă şi spuse în cele din urmă că acele şiruri de pălării care se repetau de sus până jos pe pagina de titlu nu se potriveau cu teza susţinută de el; dimpotrivă, o contraziceau. În cartea lui, încerca să explice cum apăruseră în 1914, intrând imediat după aceea în conflict, diferitele curente (amplul spectru de orientări) care participaseră la revoluţie, cele care erau deja latente în perioada lui Díaz şi cele ivite ca rezultat al înseşi dinamicii conflictului; şi cum, în 1914, deşi din exterior nimic nu părea să anunţe asta, triumfase curentul instituţionalist, care configurase, cu bune şi rele, ţara în care trăiau.

Cruz-García îi răspunse că asta o ştiau doar câţiva cercetători sau specialişti în istorie; pentru cititorul obişnuit, anul 1914, sau 1917, sau chiar şi anul 1922 se rezumau la pălării şi cartuşiere. Nucleele de erudiţi menţionate în carte, constituţionaliştii, avocăţeii, puteau fi foarte importanţi, de acord, acestui fapt i se datora ulterioara dezvoltare socială, dar în acel moment erau doar nişte chipuri sufocate în mijlocul unei imense ţări purtătoare de pălărie... Extremele vizibile erau acelea pe care Diego Rivera, fără să-şi propună să nuanţeze, le pictase pe zidurile de la Educaţie; de o parte, bărbatul blond cu cizme înalte englezeşti şi rame delicate de aur pe un nas rapace; de cealaltă, masele de ţărani care inundau şi acopereau totul.
- Oarecum asemănător - conchise el - cu modul în care suntem priviţi în Europa, doar că purtând haine mai moderne.

Poate că era adevărat, dar Del Solar nu se arătă de acord. Iar în privinţa "adevărului", trebuia să lămurească asta, ar fi putut fi valabil în alt context, nu însă şi în acela al cărţii sale. Ceea ce-şi propunea să demonstreze în cercetarea lui era contrazis de o pagină de titlu al cărei unic scop era să stimuleze acceptarea acelui produs pe piaţă. În ciuda acestui fapt, trebuia să admită că, în linii generale, acela era anul 1914: pălării, cartuşiere, bivuacuri, execuţii prin împuşcare pe stradă şi încă simultane, întruniri misterioase, conversaţii aproape clandestine pe marginea unei viziuni pe baza căreia o mână de oameni în mijlocul acestor mase încercau să aplice un anumit sistem social în teorie ideal, ceea ce rămăsese până la urmă la nivelul promisiunilor, ceea ce din păcate se pierduse, acel ceva care nu reuşise să găsească făgaşul potrivit pentru a crea o ţară diferită; oameni şi idei care la vremea lor nu au reuşit să salveze ceea ce pe atunci, pare-se, încă mai putea fi salvat.
- Stratul de lac - spuseCruz-García, deviind conversaţia care începea să-l plictisească - va scoate altfel în evidenţă pagina de titlu; pare neutră, dar va fi total diferită, ai să vezi.

Lui Del Solar, ediţia i se păru tristă şi ştearsă. Nu avea să-i facă plăcere să dăruiască acele exemplare. Unul era pentru Delfina Uribe, datorită participării tatălui ei la evenimentele din acel an. Avocatul Uribe fusese unul dintre ideologii sistemului lui Venustiano Carranza. Dându-i cartea, putea să justifice întrebările pe care se gândea să i le pună pe marginea lucrării care-i însufleţise imaginaţia: evenimentele din 1942.
- Dau târcoale altei cărţi. Mă interesează mai mult, poate datorită faptului că e mai recent, să scriu o cronică a anului 1942 - spusese Del Solar la începutul conversaţiei, adică atunci când ajunsese la editură.
- Te gândeşti să te consacri cronicilor de an?
- Nu-i o idee rea. Ar fi măcar utile, dar nu e asta intenţia mea. Îmi propun să mă rezum la o trilogie - în acea clipă îi venise pentru prima oară ideea. - Voi situa fiecare carte într-un an-cheie din Mexic, acei ani în care, dintr-un motiv oarecare, se defineşte sensul sau vocaţia ţării. La 1942 găsesc elemente pasionante...Declaraţia de război făcută Axei, rolul Mexicului pe scena internaţională, cosmopolitismul subit al capitalei, reconcilierea naţională din toate sectoarele. Se-ntoarce Calles. Se decretează amnistie pentru adepţii lui Victoriano Huerta. Se-ntorc susţinătorii lui Porfirio Díaz de la Paris. Mai mult, soseşte un val de exilaţi europeni care reprezintă toate tendinţele, de la troţkişti (trebuie să verific dacă văduva lui Troţki mai era încă în viaţă atunci), până la comunişti nemţi, bancheri evrei din Olanda şi Danemarca, revoluţionari şi aventurieri de pretutindeni. În fluxul ăsta nu e uşor să precizezi cine este fiecare. Ştii, de pildă, ceva despre Egon Erwin Kisch? Am aflat de curând, din întâmplare, despre enorma lui importanţă în Europa centrală, în perioada interbelică. Pe de altă parte, asigurarea capitalului a fasonat noul model economic al ţării.
- Ai început să vorbeşti ca un manual socioeconomic, după cum e moda acum. Ce plictiseală!
- Dreapta radicală şi cercurile financiare care până atunci formau un tot, au început să dezvolte drumuri paralele, uneori, în aparenţă, foarte diferite. Bogătaşii din Guadalajara, cei vechi, nu mai pridideau să-i încurajeze pe argaţi să le taie în continuare urechile învăţătorilor de ţară; în schimb, fiii lor, când veneau în Mexic, se duceau la mondenul "Casanova", în speranţa că îl vor vedea pe regele Carol dansând cu Lupeasca. Sunt mii de elemente care trebuie recuperate, lămurite, ordonate în perioada asta. Şi ţine cont că abia am început să le dau târcoale, să le adulmec.
- Ai un an la dispoziţie ca să-mi predai cartea asta. Îmi dau seama că e deja articulată, nu? Şi pe urmă 1937, 1922 şi 1965; toţi anii care ţi se năzar. Cronica are mereu un public, de asta poţi să fii sigur. Oamenii cumpără genul ăsta de cărţi mai ales pentru poze.

Del Solar se uită din nou la pagina de titlu şi i se păru şi mai ştearsă. Anul 1914 era prea îndepărtat pentru el. Îşi dădu seama cât de tare îl acaparase anul 1942. Pentru o clipă realiză cât de neizbutite fuseseră încercările lui de a strânge mărturii orale care să fixeze microistoria dorită. Incidentul petrecut în clădirea Minervei îl ţinea pe loc. Bănuia că trebuia să caute informaţiile în arhive, să înregistreze şi să analizeze conversaţiile cu oamenii politici ai vremii, cu bancheri şi ziarişti, în loc să-şi petreacă timpul ascultând ore în şir poliloghia interminabilă a unei femei patetice despre simpatiile şi aversiunile mamei ei, sau fiind martorul demenţialelor vorbe muşcătoare ale mătuşii sale Eduviges. I se păreau de un gust destul de îndoielnic repetatele comentarii ale lui Cruz-García, care insista să considere cărţile lui nişte cronici de an. Spuse fără tragere de inimă că, din câte observa, nu se exprimase bine. Nu-l interesa să ordoneze un simplu registru de efemeride.

Dacă ar scrie o a treia şi ultimă carte s-ar gândi la 1924 sau 1928, datorită importanţei lor politice; încă nu ştia. Insistă asupra faptului că trebuiau să fie numai trei volume. Trei momente semnificative în definirea ţării. Să nu se sperie, nu avea să-l plictisească. Dacă anul 1942 nu-l interesa, nu era nici o problemă. Nu credea să fie prea greu să găsească un editor. Şi asta doar dacă avea să scrie cartea, fiindcă deocamdată nu se hotărâte cu totul.
- Ia te uită cum te-ai supărat, fir-ar să fie! Sigur că mă interesează! E singurul lucru pe care am încercat să ţi-l spun. 1942, ca să fie clar, a fost unul dintre anii tinereţii mele; numai pentru asta şi mă atrage. Ajunsesem de trei ani în Mexic şi studiam Dreptul. Chiar dacă nu voiam asta, prestigiul tatei îmi deschidea multe uşi. În 1942 eram în anul întâi la Drept. Scrisesem pe atunci cinci sau şase poezii. Să nu râzi. Sunt rătăcite pe undeva prin revistele vremii. Groaznice! Să nu cumva să-ţi treacă prin cap să le cauţi vreodată! Pe atunci cred că am cunoscut-o pe soţia mea...Nu, nu, sigur că nu, asta a fost mai încolo, câţiva ani mai târziu. Oraşul era mic pe vremea aia, dar mult mai amuzant decât acum. În fiecare săptămână se deschidea un alt local. N-ai idee cum era Ciro's. Numai trecerea în revistă a vieţii nocturne din epocă ar merita o ediţie frumoasă. Nici vorbă de pălării şi cartuşiere!
- Într-o zi am să te intervievez la modul serios. După ce o să-mi sistematizez mai bine materialele. Apropo, îl cunoşti pe un oarecare Balmorán?
- Balmorán? Rubén Balmorán?
- Pedro Balmorán!
- Unul şi acelaşi Balmorán care cântă şi dansează! Sigur că-l cunosc şi că se numeşte Pedro. Nu ştiu de unde-a scos numele de Rubén. N-a fost niciodată cine ştie ce de capul lui. De ce te interesează? Înainte era ziarist, dar nu cred că a fost bun.Un individ foarte mediocru. Şi destul de intrigant, ai grijă cu el. Nu cred că-ţi va fi de prea mare ajutor ca sursă de informaţie cu privire la acei ani.
- Mi s-a spus că vinde cărţi şi hoţii rare. Mă interesează din punctul ăsta de vedere. Vreau să obţin pamflete şi documente din acea epocă. Manifeste ale sinarhiştilor, de pildă.
- Nu l-am mai văzut de ani de zile. Înainte trecea pe-aici relativ frecvent. Poate că se simte şi mai rău; se deplasa foarte greu; are corpul făcut praf. Eu nu mai colecţionez lucruri. Era tare neplăcut. N-ai să mă crezi, dar nici măcar picturi nu mai cumpăr.

Miguel del Solar îi ceru editorului să i-l prezinte pe Balmorán. Îi putea spune, i-a sugerat, că un prieten de-al lui se interesa de câteva publicaţii şi în acele momente se afla la o aruncătură de băţ de casa lui; să-l întrebe dacă putea trece să-l vadă. Cruz-García părea să ezite. Del Solar insistă, i se spusese că, fără o recomandare, acel anticar absurd nu primea pe nimeni. O secretară îl sună, îi transmise cererea, iar apoi îi înştiinţă că Balmorán era de acord să-l primească peste o jumătate de oră. Del Solar luă cele trei exemplare din Anul 1914 şi se puse în mişcare. Nu intră imediat în clădire; ajunse în părculeţul de peste drum şi se aşeză pe o bancă, singura de acolo. Încercă să asocieze, încă o dată, amintirile disparate din copilărie. Era convins că el observase ceva care la vremea respectivă scăpase atenţiei celorlalţi; dar nu ştia ce anume. Pe de altă parte, refuza cu înverşunare să accepte raportul oficial citit de curând. Acea versiune simplistă în care proprietarul unui automobil asasinase un tânăr străin din simplul motiv că îi confundase maşina cu un taxi. Putea să ştie ceva, insista, ce restul oamenilor nu voiau sau nu considerau potrivit să-şi amintească. Încercă să-şi stimuleze şi ordoneze amintirile. Imaginile, ca întotdeauna, se suprapuneau şi mai ales refuzau să se oprească asupra momentelor care-l interesau, legătura dintre moartea lui Pistauer şi dispariţia lui Arnulfo Briones, tatăl lui vitreg. Îl surprinse faptul că totul, oricât de banal ar fi fost ceea ce-şi amintea din cele câteva luni petrecute în casa unchilor săi, era legat într-un fel sau altul de război. Conversaţiile dintre adulţi, jocurile din curtea centrală, simple încăierări între Aliaţi şi germani; deliciul întreruperilor de curent electric, acele practici de întunecare a oraşului, în timpul cărora o obliga pe Amparo să repete bucăţile ei muzicale din Chopin la lumina unei lumânări, fiindcă scena cu pricina i se părea foarte tristă şi romantică. În acele clipe, el îşi închipuia bombardamentul, distrugerea neabătută a clădirii, coridoarele şi scările în flăcări, pe unde ar fi reuşit să coboare cu verişoara lui în cârcă. Şi mai ce? Tensiunea din familie când s-a descoperit că Arnulfo Briones era căsătorit cu o femeie divorţată, al cărei soţ a apărut pe neaşteptate în Mexic; faptul că fraţii Briones îi socoteau duşmani pe toţi străinii din clădire; comentariile mătuşii sale împotriva Delfinei Uribe, împotriva Idei şi a Emmei Werfel, şi mai cu seamă acelea, extrem de violente, împotriva lui Balmorán; vizitele zilnice la Arnulfo Briones, lentilele lui negre, pasul şovăitor, bastoanele lui cu măciulie de argint, mustăţile pătate, dinţii mâncaţi, plimbările lui cu bărbatul slăbănog care-l însoţea pretutindeni ca un copoi. Fraţii se certau necontenit pe marginea unor chestiuni pe care el de-abia era în stare să le priceapă. Surprindea fragmente, fraze şi cuvinte izolate, uneori se ciondăneau ţipând în gura mare, de regulă erau conversaţii cu voce joasă, printre şuşoteli, ca nişte practici conspirative. Ziua marii scene, când mătuşa lui a rostit cu delicii, tare şi apăsat, fiecare cuvânt care l-ar fi putut răni pe fratele ei fiindcă adusese în familie o femeie divorţată.

La capătul unei lungi discuţii misterioase a celor doi, mătuşa lui i-a adunat pe cei trei copii în camera lui Antonio, punându-i să jure că nu vor vorbi niciodată cu Balmorán, pentru că era un depravat, că nu-i vor adresa cuvântul şi nici nu-i vor răspunde la salut. Îşi aminteşte de asemenea momente vesele, în care mătuşa lui îi imita pe vecini, în timp ce el şi Amparo râdeau în hohote, până când, molipsindu-se de rîsul lor, imitatoarea se vedea nevoită să-şi suspende numărul.

Îşi aminteşte mii de detalii mărunte; în schimb, nu ştie cum a ajuns în Córdoba: dacă au venit să-l ia părinţii lui, dacă l-a dus unchiul lui, sau dacă, iar asta i se păru cel mai probabil, nu cumva îl suiseră într-un autobuz, dându-l în grija şoferului, fiindcă zece ani erau o vârstă mai mult decât suficientă pentru a călători singur.

Se ridică după ce-şi făcu câteva însemnări criptice în caiet. Traversă strada şi intră în clădire. Se opri la intrare, în faţa panoului cu numele locatarilor, pentru a căuta numărul apartamentului lui Balmorán. Odată localizat, urcă la ultimul etaj. Dădu peste un bărbat diform, de vreo şaizeci de ani. O faţă suptă, părul tuns aproape la piele. Capul prea mare faţă de trupul sfrijit. Din cap până-n picioare, un ansamblu de cărnuri foarte uscate şi strâmbe. Chiar pe faţă, pe nas, se forma un fel de nod. Partea dreaptă a corpului era o mostră totală de diformităţi; piciorul ţeapăn, laba piciorului întoarsă spre interior, braţul rigid; mâna moartă sprijinită pe piept, în locul unde se află inima. Piperniceala trupului nu împiedica dezvoltarea unui pântece în formă de pară. Prima impresie pe care i-o producea stârpitura cu pricina era de murdărie, dar după câteva minute, acel efect dispărea. Straiele sale, croite foarte simplu, erau la fel de curate ca întregul său apartament, mai spaţios decât şi-ar fi putut imagina cineva că sunt cele de la ultimul etaj al Minervei. Pe Miguel del Solar îl impresionă încărcătura sumbră, crispată, discordantă pe care o emitea în permanenţă acel trup prăpădit. Orele petrecute acolo formară un lanţ de momente supărătoare şi enervante pe care doar răbdarea şi interesul lui în acea chestiune îl făcură să le tolereze. Ce abundenţă, ce junglă, ce rădăcini imense de megalomanie, de frustrare şi de resentimente!

Un element de nemăsurată artificialitate făcea de nesuportat monologurile lui. Un repertoriu de strâmbături, clipiri, tăceri şi pauze dramatice, accentuate de necontenite mişcări nervoase ale mâinii stângi, păreau să anticipeze importanţa unei fraze pe punctul de a fi rostite, care întotdeauna se dovedea a fi de o banalitate insuportabilă. Din când în când, repeta acelaşi refren: subsemnatul Pedro Balmorán, cel care cântă şi dansează tangouri, care cântă şi dansează cele mai încântătoare valsuri din lume, cel care cântă şi dansează trepidantul mambo, nu îmbătrânise, nu simţea anii, nici măcar nu ştia câţi avea, nu era acrit, practica fericirea ca pe un exerciţiu zilnic de sănătate, când era cât se poate de adevărat că era dificil să contempli o imagine a decrepitudinii atât de atroce ca a lui, o viziune a omului transformat într-un simplu sac de fiere şi de resentimente.

Istoricul îi arătă lui Balmorán unul dintre exemplarele cronicii sale a anului 1914. Încercă să schiţeze direcţia cercetărilor sale. Îi explică de ce îşi propunea să lucreze la un volum despre anul 1942. Cruz-García îi recomandase să se consulte cu el cu privire la posibilităţile bibliografice ale temei. Îl interesa să obţină cărţile fundamentale despre dreapta radicală mexicană, romanele despre rebelii cristeros, de pildă, şi literatura politică răspândită prin intermediul sacristiilor. Avea nevoie de sfaturi în acest sens. I se spusese că în acea perioadă el realizase o amplă activitate literară şi jurnalistică. I-ar rămâne foarte recunoscător dacă într-o zi i-ar îngădui să-i consulte lucrările.

Anticarul îl asculta cu o atitudine care nu catadicsea să fie amabilă, ci mai degrabă distantă şi condescendentă. La început părea să cântărească relaţia negustorească pe care ar fi putut-o stabili cu acel eventual client. Îi spuse că în câteva zile avea să formuleze o scurtă bibliografie, iar apoi avea să vadă ce se putea găsi de cumpărat şi la ce preţuri. Îl invită în încăperile din interiorul apartamentului, acoperite de rafturi şi arhive. Totul în acea casă, cu excepţia ocupantului ei, avea un îngrijit aspect profesional; nu existau cărţi prăfuite, nici ziare îngălbenite strânse vraf pe podea sau îngrămădite în teancuri pe mobilă. Era în mod evident vorba despre un individ bine organizat. Îi arătă câteva ediţii scumpe, de un gust îndoielnic, cu privire la textele călătorilor europeni în Mexic, cu ilustraţii din veacul al XIX-lea şi îl lămuri că sarcina lui fundamentală consta în a pregăti aceste ediţii pentru un club de bibliofili. Comentă cu sarcasm că Cruz-García refuza să-l recunoască drept coleg de breaslă, şi prefera să-l pomenească doar ca anticar, ceea ce în tinereţe, mă rog, într-un anumit moment din viaţa lui, fiindcă el nu considera că numai era tânăr, aşadar în perioadele dificile vânduse şi cumpărase cărţi rare, mai ales ediţii vechi de istorie mexicană, sarcină pe care o ducea în continuare la îndeplinire, iar asta era ştiut, ca pe o muncă umilă, aproape pe gratis.

Auzind că Del Solar menţiona activitatea lui jurnalistică, răspunse că de fapt caracterul articolelor sale era literar şi foarte rar tratase teme de actualitate. Nu era şi nici nu fusese un ziarist de genul la care voia să-l reducă Cruz-García. Nu pentru că ar fi dorit să-l aşeze pe scriitor deasupra ziaristului. Nimic de soiul ăsta; pentru el, orice profesie, orice activitate, meseria cea mai umilă, era respectabilă în cel mai înalt grad.
- Da, domnul meu - continuă el -, orice profesie poate fi onorabilă, chiar şi cea literară, dacă asta se poate numi profesie. Onorabilă! Din nefericire, majoritatea literaţilor nu sunt. Oameni care nu-şi iubesc meseria! Singurul lucru pe care-l caută este puterea pe care le-o conferă fotografiile, odată apărute în presă. Când completez un formular, nu-mi trece niciodată prin minte să umplu spaţiul dedicat profesiei cu cuvântul "scriitor", nici măcar "editor", ci "librar". O consider, ştiţi, o activitate foarte nobilă şi curată. Ca regulă generală, librarul nu-şi urăşte colegii de breaslă. Scriitorul, da. Se dă peste cap ca să le pună beţe-n roate. Îşi petrece timpul discreditându-i, făcând să plouă asupra lor mări întregi de murdărie, tone de jeg, coşuri de gunoi doldora de mizerii. Josnică scârnăvie, domnule, dacă trebuie să spunem lucrurilor pe nume! Oamenii se tem de ei. Directorii de reviste şi suplimente literare, şefii de redacţie, responsabilii de rubrici trăiesc cu spaimă. Dar ce să mai zicem despre editorii îngroziţi? Nu v-a spus Cruz-García că eu nu sunt altceva decât un simplu librar? Un anticar! Parcă-l aud. Ziarist, nu. Şi cu atât mai puţin, ah, asta niciodată, un scriitor! Şi nu înseamnă că nu mă consideră exact asta, vă asigur, dar, şobolan laş cum se află, îi e teamă de discreditarea pe care mafiile ar putea-o aduce editurii lui. Eu râd.Mereu am fost independent. Au încercat să mă umple de amărăciune, ba chiar şi să mă distrugă fizic. Uite în ce hal m-au adus! Dar nu au reuşit să mă înfunde, nu le-am îngăduit. Le râd în nas şi-mi văd de treaba mea. Într-o zi, foarte curând, am să fac cunoscut ce am pregătit în toţi aceşti ani lungi de aparentă tăcere. Am să vă arăt tuturor opera mea, în toiul unor hohote năprasnice de râs.
- Ce scrieţi?
- Ce gen? Asta încercaţi să mă întrebaţi? Ce importanţă pot avea genurile literare? Scriu, asta-i tot. Şi editez cărţi pentru cunoscători. Trăiesc! Activitatea, în caz că nu ştiaţi, cea mai importantă pentru mine. De-asta consider că e o obligaţie să râd de toată lumea.

Râse fioros, ca o hienă. Apoi se ridică şi ieşi din încăpere. Se întoarse cu nişte reviste. Erau publicaţii din urmă cu douăzeci sau treizeci de ani. Printre ele, câteva exemplare din Fiul risipitor. Îi arătă cuprinsul. Câteva articole şi mai multe note bibliografice cu semnătura lui.
- Şi eu - răspunse Del Solar ca din întâmplare şi de parcă ar fi împărtăşit punctul de vedere al lui Balmorán - am încercat să-mi clădesc opera la marginea acestor grupuri. În mare măsură, acesta este motivul pentru care am acceptat să trăiesc câţiva ani în străinătate.
- Da? Vă face să vă simţiţ imai bine faptul de a trăi în Statele Unite? - întrebă anticarul, ţintuindu-l cu privirea şi făcând o strâmbătură foarte enervantă. Vă simţiţi mintea mai senină după o suculentă farfurie de corn flakes?

Se hotărî să ignore acea bruscă dovadă de ostilitate. Îl lămuri cu răbdare, încercând să se exprime cu cea mai mare naturaleţe, că nu locuia în Statele Unite, ci în Anglia, unde preda istoria Mexicului la o universitate.
- Nu cred că mă simt în nici un fel superior - conchise. De ce-ar trebui să fiu? Mi se pare că, într-adevăr, am lucrat mai bine, mai relaxat. Totuşi, mă gândesc să rămân în Mexic. Sper să mă pot dedica mai puţin profesoratului şi mai mult cercetării. Dacă scriu cartea pe care mi-am propus-o, va trebui să trăiesc aici, să consult arhive, să citesc presa din epocă, să intervievez o mulţime de oameni. Am vorbit, ce-i drept, cu portarul acestei clădiri pentru a vedea dacă există un apartament liber. Nu există. Locuiţi de mult aici?
- Demult, mi se pare că toată viaţa mi-am petrecut-o aici. Înainte aveam un mic studio, tot la ultimul etaj. Cărţile se înmulţesc ca ciupercile. Eu nu sunt un boem; dezordinea mă îmbolnăveşte. În scurt timp voi avea nevoie de mai mult spaţiu.

Balmorán se ridică de pe scaun. Ridică mâna sănătoasă cu un gest teatral şi se lovi zgomotos peste frunte. Uitase cafeaua, care cu siguranţă se evaporase pe aragaz. Avea să facă din nou cafea, sau poate avea mai degrabă chef de un pahar de băutură? Nu-i putea oferi decât tequila sau rom. Sfârşiră prin a bea o sticlă de rom. Începând de la al treilea pahar, resentimentele lui Balmorán căpătară o agresivitate neobişnuită. Îl dăduseră la o parte, repeta el fără încetare; nu-l cruţaseră de nici o formă de violenţă. Se aflase prea aproape de miracol, de revelaţie, iar asta, ştia bine, se plăteşte scump.