Fournier, Tournier, Nimier, fără un anumit Mournier

De ceva vreme am tot vrut să scriu despre Fournier, Tournier, Nimier - în aşa fel încât oricine ar fi citit vorbele mele să simtă în stomac nevoia acută de a pune mâna pe cărţile lor şi a le pipăi. Asta ar fi însemnat să scotocească în biblioteca din casă sau sub pat, să dea fuga până la prima librărie, la biblioteca publică ori, de ce nu, să intre prin efracţie în casa unui vecin mai înzestrat din punct de vedere livresc. Asta am vrut să fac, însă mi s-a părut îngrozitor de greu şi obositor, aşa că am renunţat. Uneori rosteam sacadat în capul meu Fournier, Tournier, Nimier, în aşa fel încât auzeam o incantaţie şamanică şi mai adăugam un Mournier (pentru că rimează), de care n-am ştiinţă totuşi să fi existat şi în realitate, deşi de bună seamă că mai mulţi trăitori şi decedaţi poartă acest nume. Cei trei se potrivesc împreună aşa cum mixandrele rimează cu Casandrele. Un motiv suficient, zic eu.

De Alain-Fournier pot să spun că trebuie citit cât mai devreme - în adolescenţă - pentru ca apoi, cu timpul, oamenii în toată firea să poată trăi cu picioarele pe pământ şi să nu mai viseze cai verzi pe pereţi, cum ar fi drumuri întortocheate, aventuri, mistere şi castelane străvezii ca aburul de la ceainicul meu roşu. Aici ar fi trebuit să găsesc o comparaţie mai izbutită, să zicem străvezii: ca ceaţa dintr-o dimineaţă de vineri (pentru că toate zilele ceţoase de care îmi amintesc au fost după joi şi înainte de sâmbătă), ca aerul de decembrie sau ca nu ştiu ce altceva - fiecare să-şi găsească vorbele care i se potrivesc mai bine. Citită prea târziu, la maturitate, "Cărarea pierdută" ("Le Grand Meaulnes", în franceză) provoacă reverii inutile şi prin urmare dureroase. Pe Yvonne de Quiévrecourt, cea care în carte avea să devină Yvonne de Galais, oricine o poate vedea pe internet, într-o fotografie mică, ştearsă, care nu arată multe.

Yvonne din poză parcă n-are de-a face cu cea din cartea lui Fournier, dar pentru că el a fost îndrăgostit de ea, nu mai zic nimic. De fapt, în mod prostesc îi reproşez Yvonnei reale materialitatea cărnii şi-a hainelor, a trăsăturilor. E vie, adevărată! Se vede asta în fotografie. Yvonne din capul lui Fournier, idealizată, are ceva imaterial, cel puţin aşa mi s-a întipărit în memorie. Acum îmi dau seama că am spus o tâmpenie! Yvonne din carte e mult mai reală decât cea din carne. Cititorii n-o cunosc decât vag sau chiar deloc pe cea care a trăit în afara cărţii, însă o ştiu pe cea din capul, coastele şi povestea lui Fournier.

S-au mai păstrat câteva fotografii cu Fournier în copilărie, lângă sora sa Isabelle şi cu părinţii. Mici portrete şi cărţi poştale.

Fotografie făcută de Alain-Fournier, în 1902. Mici, printre copaci, se văd mama scriitorului, sora şi bona.

În toamna anului 1913 a apărut cartea, pe 11 septembrie 1914 i-a scris sorei sale, de pe front, iar pe 22 septembrie a fost ucis, în război. Curiozitate morbidă, fără sens: mă întreb dacă urmaşii soldatului german care l-a omorât au citit "Cărarea pierdută". Desigur, fără să ştie că ruda lor apropiată (tată, bunic) l-a ucis pe autor, aşa cum nici acel soldat, ofiţer sau oricine o fi fost n-a avut habar în cine şi-a aruncat grenada. Ceva îmi spune că acolo pe front nici n-ar fi contat! Poate că a fost trecut în nefiinţă de un proiectil rătăcit, de o baionetă care i-a străpuns stomacul, de gaz otrăvitor, sârmă ghimpată - nu ştiu şi nici nu vreau să aflu! Scenariu: Alain-Fournier a stat faţă în faţă cu cel care l-a ucis, ochi în ochi, la jumătate de metru distanţă. Individul e profesor de muzică, are în picioare şosete împletite de maică-sa şi-o fotografie cu Gretta, logodnica lui saşie, în buzunarul de la piept. Este ochelarist. Are ochelari rotunzi, cu rama subţire, din sârmă prost legată. Toate pornirile lui fireşti îi spun că le-ar fi fost mai bine într-o cafenea, cu un lichior de nuci în pahare (habar nu am cum e, dar n-aş fi vrut să bea bere), certându-se despre simpatiile lui Goethe faţă de Napoleon sau despre absint ori cucuvele, şi nu acolo, pe front, unde nimic din ce a fost scris, cântat sau pictat vreodată nu mai conta. Însă pentru că era război şi se aflau printre alţi soldaţi, unul dintre ei a trebuit să moară. Fotografiile de familie ale acestui ipotetic neamţ ar fi fost la fel de înduioşătoare ca ale lui Fournier. Ar fi putut să bea şi vin. Acru, înţepător.

Dacă ar fi să compar "Cărarea pierdută" cu un anotimp, m-aş gândi la toamnă. La o zi rece, cu picuri de ceaţă care se preling pe ceafă şi se strecoară sub guler, printre omoplaţi, până pe spinare. Pe Tournier - în "Picătura de aur" - îl leg de nisip şi de o fotografie bătută în cuie, undeva într-o colibă. Zi caniculară. Cămilă obosită. Nimier - zi de primăvară, înţepătoare - lămâie. Zgomot de palmă trasă peste obraz. Fournier - miros de cretă şi haine de postav. Tournier - mirodenii şi găini ţinute în coşuri de nuiele. Prostituată grasă. Fotograf de manechine din plastic, studio cu deşert înşelător, din carton pictat. Nimier - salon burghez şi ruine. În "Picătura de aur" tânărul berber află de la un bătrân de ce trebuie să-ţi "stăpâneşti" chipul fotografiat, "făcând cu amândouă mâinile gestul de a strânge ceva". Ei bine, în acel gest e o întreagă poezie. În "Giulgiurile Veronicăi" (povestire, tot Tournier) - nasul cititorului adulmecă apa şi un iz de soluţii de developat. Cel puţin asta îmi vine mie în minte acum, când îmi amintesc. Pentru un cititor care e fotograf, prima pagină începe cât se poate de ademenitor. Adică e dus la târgul fotografic de la Arles şi i se înşiruiesc în faţă câteva nume legendare - cum ar fi Ansel Adams, Jacques Lartigues, Robert Doisneau şi Gisele Freund (precis am uitat câţiva, iertare) - ca apoi chiar să i se arate trei, cu degetul, cât fie văzuţi cu luare aminte. Cartier-Bresson e pus de Tournier să se furişeze pe lângă ziduri (eu mi-l imaginam călcând pe vârfuri, numai în petele de umbră, ca un balerin pe post de jaguar sau invers), iar de Jean-Loup Sieff spune că era atât de frumos, atunci şi acolo, în acel moment, că ai fi dorit "să facă doar autoportrete". De Brassai zice că era "nocturn, misterios, purtând mereu, în plin soare provensal, o veche umbrelă neagră". Ei, şi de aici în colo se petrec tot felul, cum ar fi o şedinţă foto în haită - cu un mascul gol şi ud pe post de model şi-o turmă de fotografi - şi întâlnirea cu Veronique, fotografa care avea să-i facă ceva de groază lui Hector modelul - nu spun ce! Amărâtul evadase o dată din mâinile ei (nu zic gheare, pentru că ar fi nepoliticos), lăsând în urmă o scrisoare din care citez doar câteva fraze, aşa ca să înţelegeţi cum stăteau lucrurile între cei doi. Citez: "Ştii câte fotografii ai tras după trupul meu în cele treisprezece luni şi unsprezece zile ce le-am petrecut împreună? Desigur, nu ai numărat. M-ai fotografiat fără să numeri. Eu însă, lăsându-mă fotografiat, am numărat. Normal, nu? Mi-ai smuls imaginea de douăzeci şi două de mii treizeci şi nouă de ori". Prin urmare îl pozase de 22.039 de ori! Sau aşa cum se exprimase Hector, de 22.039 de ori îl jupuise de imagine. În acea scrisoare se plânge şi de alte rele: "M-ai jumulit ca pe o găină, m-ai flocăit ca pe un iepure de angora". Acum, după ce aţi citit asta, să vizualizaţi în capul vostru masculul ce-şi unduia muşchii în valuri, la începutul povestirii, lăsându-se pozat ca pentru coperţi de reviste lucioase, de turma de fotografi. Veronique îl fotografia altfel - să zicem ca pentru galerii snoabe - iar acest Hector vlăguit şi hăituit ar fi vrut, pesemne, să rămână la stadiul de bălăcitor ud şi nevinovat ca o focă (ca să păstrez aceleaşi comparaţii zoologice). Ideea e că fotografa l-a prins din nou şi i-a făcut ceva cumplit (nu spun ce!), folosindu-se de metol, sulfit de sodă, hidrochinonă şi borax.

După cum se poate băga se seamă, m-am legat mai mult de pasajele în care apar fotografii şi fotografi. Altceva nu-mi permit să comentez, în plus n-am ce face, mereu îmi sar în ochi. Dacă într-o carte oarecare de 573 de pagini şi un sfert se vorbeşte de o jumătate de poză ruptă, care apare acolo preţ de câteva vorbe şi apoi deloc, eu stau şi rumeg, mă gândesc mult la ea, iar peste ani, dacă uit numele personajelor ori autorul, mai mult ca sigur că pot să povestesc amănunţit despre acea fotografie. Poate că aşa se întâmplă şi cu apicultorii - vânează albinele vizibile ori invizibile din cărţile lui Joyce ori Thomas Pynchon - cu psihiatrii, care dau diagnostice precise şi înspăimântătoare eroilor lui Dostoievski, Dickens şi din orice alte pagini. Îi prefer pe apicultori, să fie clar. Mă întreb dacă la fel se întâmplă cu brutarii, notarii ori dentiştii. Ca o paranteză: Thomas Pynchon foarte rar s-a lăsat fotografiat. Bravo lui! Din punctul meu de vedere poate să fie ciufut. E dreptul său! De fapt e unul din puţinele lucruri de bun simţ pe care le poate face un om sănătos la cap, dacă vrea să nu fie "jupuit". Acum trebuie să recunosc o măgărie. M-am dat mare! Nu am o memorie atât de bună pe cât am pretins, aşa că foarte bine pot să uit şi acea jumătate de poză ruptă, din ipoteticul volum de 573 de pagini şi un sfert. Uneori nu-mi amintesc cum se zice la clanţă, papuci, cană, pulover ori gulie, şi până mă dumiresc, arăt cu degetul ca să mă fac înţeleasă.

Cine nu cunoaşte fotografiile celor pomeniţi de Tournier, le poate căuta în albume şi pe internet. Merită! Dacă e să mă întrebe cineva pe mine, nu l-aş recomanda şi pe Ansel Adams! Peisajele lui sunt splendide (spun totuşi cu jumătate de gură) însă le prefer în realitate, nu pe hârtie. Dacă vreau să văd o buturugă cu rădăcinile scoase, pot oricând să dau fuga în pădure. Nu sunt împotriva peisajelor fotografiate, însă în cazul lui, uneori îmi vine să casc, prin urmare nu e o judecată de valoare ci o reacţie fizică. Jacques Lartigues e spumos, Doisneau e comic (poţi să rânjeşti până la urechi), Gisele Freund e gravă, Jean-Loup Sieff e rafinat. În lumea lui Lartigues toţi par a se distra de minune iar tu, ca spectator de pe margine, nu poţi decât să-i invidiezi că se dau cu barca pe râu, se rostogolesc pe iarbă ori se preling pe promenadă cu lentoarea unor personaje decadente. Fotografiile lui n-au nimic de-a face cu cartierul în care locuiesc, cu autobuzul pe care-l iau zilnic. Mă întreb ce ar fi dacă într-o dimineaţă oarecare, ieşind din bloc să dau în nas cu oamenii lui Lartigues?! Nu unii asemănători sau indivizi deghizaţi! Nu! Mă refer la exact aceiaşi oameni. Să zicem că l-aş vedea pe acel domn la costum, cu ochelari şi pălărie, ce se afla în barca rotundă din cauciuc. Este fratele fotografului, iar dacă mă înşel, nu cred că îi va păsa cuiva. Pe doamna din Paris, 40 rue Cortambert, care în 1905 sărea în zbor treptele, cu fusta fluturând - pentru că asta obişnuiesc să facă fustele când picioarele o iau la vale. Pe numita Bibi ce în 1923 se afla pe un drum de ţară. Oare unde se ducea? Caro şi Plantevigne - în 1906 erau pe o plajă, bine mersi, printre umbrele de soare. Ştiu sigur că toţi aceştia ar fi foarte nefericiţi (şi buimăciţi) dacă s-ar trezi dintr-o dată la mine pe stradă! Nu-mi pasă. Le-aş da voie să plece înapoi după câteva minute (sau ore!). Să nu uit şi de Zissou (acelaşi domn din barcă) şi Madeleine Thibault, pe care i-am văzut într-o maşină bizară - cu care ar putea s-o şteargă din faţa mea, dacă nu i-aş convinge, prin semne şi cu vin (pentru că nu ştiu franceză) să mai rămână. N-am nimic în comun cu Jacques Lartigues. Dacă prin absurd am fi trăit în aceeaşi perioadă (de fapt a murit la câţiva ani după ce m-am născut), nu cred că mi-ar fi vorbit. Nu m-aş fi învârtit printre prietenii lui bogaţi şi petrecăreţi. Îi văd în lumea lui Proust şi Fitzgerald. Eventual, în cazul în care m-aş fi aflat din întâmplare pe acolo, mi-ar fi cerut, agasat, să mă dau câş mai la dreapta, dacă i-aş fi intrat în cadru, stricându-i perspectiva. Nu m-aş fi supărat. De fapt nici n-aş vrea să discut cu oamenii lui - îi vreau doar ca decor la mine pe stradă - să mă înveselească. La fel şi cu personajele lui Doisneau. Fotografia preferată a lui E., făcută de Lartigues, este cu o damă în costum de baie şi cu pălărie, pe plajă, lângă un cort din pânză. Stă pe nisip, cu spatele gol spre fotograf / privitori. L-am întrebat de ce îi place. A răspuns: "Păi pentru că este o compoziţie inteligentă şi rafinată de detalii geometrice şi erotice". Preferata mea e făcută în ianuarie 1918, pe un lac îngheţat. Trei bărbaţi pe patine, sprinteni ca nişte cintezoi. E soare acolo iar ei sar lipsiţi de spaime, ca şi cum nimic rău nu li s-ar putea întâmpla niciodată. Cumva îmi vine să cred că nu au murit până acum şi că sunt tot acolo pe lac, făcând piruete caraghioase. Ar fi absurd să ne gândim că au fost mâncaţi de viermi. Unora pur şi simplu nu li se întâmplă aşa ceva. Vreau să cred că sub acea gheaţă înotau sincron cu patinatorii bibani, crapi şi şalăi. Am spus sub. E curios că doar poziţionarea corectă faţă de o subţire linie de demarcaţie - cei câţiva centimetri de gheaţă - salvează o zi de la o posibilă catastrofă. Dacă rolurile ar fi fost inversate: cei trei patinatori s-ar fi aflat sub gheaţă iar bibanii, crapii şi şalăii ar fi sărit peste fâşia îngheţată, atunci e clar, n-ar fi fost de bine! Iar dacă prin absurd toţi cei implicaţi ar fi supravieţuit - bărbaţii lui Lartigues ar fi făcut piruete sub apă iar peştii ar fi "înotat" prin aer - atunci am fi avut de-a face cu un tablou suprarealist ori cu o halucinaţie de natură bahică.

În romanul "Copiii trişti", de Roger Nimier, numitul Oliver priveşte portretele tatălui său mort, fotografii "pline de melancolie ca nişte suveniruri de amor". Scriitorul ne face să înţelegem că acest părinte fusese, pe când încă mai trăia, un "visător" şi-un "leneş". Cum pozele în sine nu apar în carte, cu ochii minţii le-am văzut aşa cum m-a dus capul. Pentru câteva secunde l-am zărit în acestea pe un vecin pe care deseori l-am întâlnit pe stradă, ducându-se după pâine, cu umerii aplecaţi şi ochi somnoroşi de viţel. Mereu îmi dădea senzaţia că se gândea la ceva frumos. Uneori se oprea în drum şi se uita la un corcoduş ca la poarta nouă, ca apoi să clipească cu subînţeles la cine i se nimerea prin preajmă. Niciodată nu l-am întrebat ce vrea să însemne acea privire! De fapt ambele ocheade: către pomii sugrumaţi de asfalt şi trecători. Mai departe, ni se spune că Olivier dorea să-şi cunoască mama "la fel de bine ca pe o fotografie". Îi pândea fiecare gest, până şi felul cum zâmbea şi cum îşi dădea capul pe spate. Am observat că multe eroine obişnuiesc să-şi dea capul / părul pe spate, atunci când sunt privite. Doar în cărţi! În realitate, presupun că femeile fatale se abţin de la asemenea gesturi. Mama lui Oliver este / era o doamnă cam la 35 de ani. Avea să moară printre sfărâmăturile unei clădiri ce-a fost bombardată cândva pe la mijlocul cărţii. Alte referinţe fotografice: la sfârşitul romanului se spune că patru sau cinci fotografi veniseră să-i pozeze pe tinerii ce se căsătoreau: pe Olivier şi "micuţa Catherine", de care în ultima propoziţie Nimier avea să arate că devenise "cea mai încântătoare văduvă din Paris". Soţul se urcase la volan pentru a "găsi ceea ce venise să caute". Şi a găsit! Cititorii înţeleg despre ce e vorba, din moment ce Catherine trebuia să poarte haine cernite. E ca şi cum ni s-ar fi băgat sub nas certificatul de deces. Un sfârşit mai limpede nici că se putea. Acum mă întreb dacă există un scriitor care şi-a urmărit toate personajele până la moarte. Şi mă refer la toate, principale şi secundare, importante ori ba. Şi dacă există, l-aş întreba dacă nu a fost tentat cam pe la jumătatea cărţii să le suprime în masă. Spunând simplu: Au murit! Ori dacă şi-a asasinat eroii prin metode violente cum ar fi folosirea radierei ori a tastei Delete, lăsând neatinse vorbele despre lucruri, clădiri şi peisaje! Şi dacă da, m-ar interesa dacă a avut remuşcări. Oare şi-a smuls smocuri de păr din cap? Plin de angoase, s-a ferit pe stradă de poliţişti şi trecători? Se uita peste umăr, de teamă să nu fie înhăţat? Nu bat câmpii! Toţi acei oameni pe care i-a ucis (ipotetic) erau plini de viaţă până la pagina X. Suprimarea cuiva, fie acesta personaj literar, lasă urme.

Paranteză: şi Roger Nimier a murit într-un accident de maşină. E urât din partea mea ce am scris mai înainte. Moartea cuiva nu ar trebui să fie o paranteză! Nimier a murit într-un Aston Martin, alături de iubita sa, o tânără romancieră - am uitat cum o chema. S-a întâmplat într-o seară de vineri (nu-mi amintesc de unde ştiu asta), în septembrie 1962. Ziarele publicaseră multe imagini cu maşina zdrobită, iar jurnaliştii s-au grăbit să facă paralele între destinul personajului Oliver şi cel al creatorului său. Nimier avea 36 de ani în acea zi în care a murit, iar de atunci se poate spune că nu a mai îmbătrânit, pentru că nu ar mai fi avut cum şi de ce. Marie Nimier, tot scriitoare, se numeşte singură ca fiind "fiica unui copil trist". Acum trebuie să recunosc ceva. Faţă de Roger Nimier am o reţinere politicoasă. Îmi este mult mai străin decât Fournier şi Tournier, în schimb nu mi-a fost deloc indiferentă cartea "Regina tăcerii", de Marie Nimier. Şi aici sunt multe fotografii de familie, ploi, depresii şi barbiturice. Nu e deloc blegoasă!

"Jurnal extim", Tournier: un adolescent trage în el cu un pistol în care se aflau gloanţe oarbe. Era şi un ziarist de faţă, iar scriitorul i-a spus, tachinându-l, că ar fi avut o ştire de fapt divers, senzaţională, dacă ar fi fost omorât. Dar nu a fost, spun eu, aşa că ştirea cu pricina probabil că nu a deschis nici un ziar, ci a ajuns undeva pe o coloană, lângă rubrica Meteo şi Horoscop. Tot Tournier: "Adaug că să mor asasinat mi se pare un sfârşit de invidiat, prestigios, cu siguranţă mai puţin tâmpit decât accidentul de maşină (Nimier, Camus, Barthes)...". Glonţ orb. Nu înseamnă totuşi că este un cartuş care nu vede de unde ţâşneşte şi unde se duce. Sophie Bassouls, fotografă şi scriitoare, a căutat prin Franţa oameni care au acelaşi prenume şi nume cu Michel Tournier. A găsit destui şi i-a fotografiat. De fapt nu-mi dau seama ce poate însemna destui în cazul acesta. Nu ştiu la câţi Tournieri portretizaţi s-ar fi declarat satisfăcută. A mai pozat sute de scriitori, însă din ce am văzut până acum, nu sunt deloc impresionată. Are ceea ce numesc eu imagini plate. Totuşi îmi place că i-a căutat pe toţi acei Tournieri de diferite vârste, profesii şi simpatii literare. Unul era măcelar, iar altul fotbalist - de ei pomeneşte şi scriitorul, în "Jurnal extim". Nu pricep de ce mă atrag atât de mult poveştile despre fotografii din moment ce-mi vine să vomit, la propriu, când trec prin Piaţa Sfatului (din Braşov), în zilele cu soare, şi văd cârduri de turişti şi fotografi de week-end cu aparatele de fotografiat în mâini. Nu-i dispreţuiesc, nici nu aş avea de ce. Nu e vorba de asta. Când plec din oraş, sunt şi eu turistă (deşi îmi place mai mult cum sună călător / călătoare) Oricine are dreptul să-şi umple calculatorul şi albumele de familie cu odraslele care fug după porumbei, cu neveste şi soacre, prieteni în trening, cer senin şi pensionari zbârciţi artistic, sprijiniţi în baston. N-am absolut nimic cu ei. Şi totuşi îmi vine să vomit. Probabil sufăr de fiere?! Din fericire îmi revin rapid, când nu mai văd prin preajmă aparate de fotografiat.


Erată!

Numele lui Jacques Lartigue se scrie fără s-ul nesuferit pe care l-am adăugat de la mine, după principiul mai bine în plus, să fie, decât deloc. Sper că francofonii nu şi-au ridicat sprâncenele a dispreţ. Dacă da, e treaba lor!

Merge adăugată pe listă şi poeta Adrienne Monnier (1892 - 1955), de care nu ştiu mai nimic (deocamdată) decât că a avut o librărie şi că a sfătuit-o de bine pe Sylvia Beach (o "cunosc" mai bine). Mulţumesc omului bun din Argentina (ALS), printre altele pentru că mi-a arătat s-ul şi pe A. Monnier.