Arhitectura bunului simţ

Când am publicat Pentru o nouă estetică a reconstrucţiei, în 2002, îmi amintesc de reproşurile primite atunci: că este vorba despre un mod de a proiecta care aplicat ar fi în măsură să ne întârzie, sau să ne retardeze. Dacă îmi amintesc bine, doar Dorin Ştefan m-a sunat spre a-mi spune câteva vorbe bune, cum, de altfel, o face, cu graţie, mai la fiecare carte; nu sunt convins că aplică oarece din ele, dar, cel puţin, le citeşte.

Între timp, am publicat la LiterNet în 2005 şi, apoi, în 2007 în format clasic, la Paideia, cartea despre Poverism, pe care aş fi putut prea bine să o numesc şi Arhitectura bunului simţ. Comentarii n-au mai fost deloc, pentru că a apărut într-un timp de speculă imobiliară explozivă, când toată lumea umbla să se căpătuiască şi simţul critic fusese suspendat. Cred că mesajul cărţii rămâne valabil - şi anume în chip violent. La ceasul când scriu aceste rânduri fugare şi frugale sunt, încă, în Senegal, unde o asemenea arhitectură a bunului simţ este, parcă, mai necesară decât oriunde altundeva am fost înainte. Dar cele ce le spun sunt cât se poate de valabile şi la noi acasă.

Nu îţi trebuie multă minte ca să pui un butoi cu apă deasupra casei, vopsit în negru, ca să ai apă caldă permanent, într-o ţară arsă de soare; ei bine, nimeni nu o face, folosind păcura importată pe bani grei pentru a face electricitate şi căldură... Electricitatea obţinută fotovoltaic ar economisi resursele ţării în termen lung, după o investiţie iniţială; ei bine, nimeni nu o face. Casele, construite după câteva principii simple de orientare şi de ventilare, pe care arhitectura vernaculară le aplică, ar scuti de folosirea scumpelor aparate de aer condiţionat, care acum răcesc - părelnic - nişte locuinţe pseudo-moderniste complet neizolate termic, fonic şi contra ploii care durează patru luni pe an... Această apă de la Dumnezeu nu se stochează, nu e folosită la irigaţii, nu este, cu alte cuvinte, folosit ca binecuvântare ceea ce pare un blestem.

Între timp arhitectura bunului simţ a devenit scumpă. Nu doar că nu mai ştim cum să o re-facem, dar şi dacă am vrea, ne-ar costa mult în ipostaza ei tehnologică. E adevărat că, odinioară, puteam utiliza local principii simple maximizând efectele. Dar suntem mulţi şi această masă critică solicită inventivitate tehnologică pentru a împărtăşi celor mulţi din binefacerile simple ale modului simplu şi direct de raportare la noua realitate climatică şi urbană de la noi şi, de fapt, de pretutindeni. Cu excepţia producerii de energie electrică, însă, tehnologia necesară este destul de simplă: e low tech. Putem rapid să învăţăm a o folosi. Aş spune chiar mai mult: suntem condamnaţi, de criză şi de sărăcia resurselor, să facem această schimbare cât mai rapid posibil...