Dacă l-ai ascultat o dată, e suficient. Întîlnirea cu vocea lui e definitivă. Curată, profundă, vibrantă, puternică. Emoţionantă şi sfîşietoare, caldă şi penetrantă. O voce în perfect dezacord cu ambalajul, pentru că Dio arăta înspăimîntător. Un personaj rocambolesc, desprins parcă din filmele lui Fellini, din gîtlejul căruia ieşeau însă nişte sunete din altă lume. Putea să cînte orice, heavy metal, balade, arii din opere. Magia unui glas supranatural care evada dintr-un trup damnat, ce efect al sorţii!
A fost alături de Ritchie Blackmore la Rainbow, atunci cînd acesta ieşea din legenda Deep Purple, apoi împreună cu Tommy Iommi şi Geezer Butler, la Black Sabbath, înlocuindu-l pe Ozzy Osbourne. De fapt, el nu l-a înlocuit pe Ozzy. Dio nu era un substitut. Un mare vocalist îi urma unui alt mare vocalist. Sabbath-ul se împarte în două ere. Cu Ozzy şi cu Dio. Ultimii ani i-a dedicat propriului proiect şi colaborărilor cu prietenii. Sufletul nu îi era schilod.
Ronnie James Dio a ales curcubeul într-o dimineaţă de duminică. Înaintea lui i-am pierdut pe Hendrix, Janis, John Bonham, Pete Bardens, Rick Wright şi Syd Barret. Şi alţii. Prea mulţi. Prea repede. Ne-au dăruit muzică. Prea puţină muzică, mult mai puţină decît şi-ar fi dorit să ne lase. Mult mai bună decît lumea pe care au părăsit-o şi de care ne vom trata ascultîndu-i. În toate dimineţile cu şi fără curcubeu.