Vrăjitoarea vântului din urechea stângă

Cuvinte meşteşugite. Mama mereu îmi spunea: "Mai bine faci lucrurile, decât să le desfaci!" Şi n-am ascultat-o! De-aia şi acum, când au trecut atâţia ani, încă mai pun întrebările de parcă aş da răspunsuri.
Femeile se adunau încă de seara în casa nostră şi se apucau să pregătească turtele. Vorbeau într-una, mă minunam câte vorbe strânse la un loc într-o odaie mică şi joasă, unde, pe deasupra, mai ardeau şi plita şi cuptorul, încingând aerul şi făcându-l greu de respirat. Ele respirau totuşi, repetând întâlnirea în fiecare an; mereu aceleaşi, începusem să le recunosc: ţaţa cutare, dada cutare, tanti cutare. Toate mă mângâiau pe creştet şi îmi spuneau: "Ce ai mai crescut!", de parcă nu mă văzuseră în aceiaşi zi, pe uliţe. Crescusem faţă de anul care tocmai trecuse şi ăsta era timpul la care se raportau toate în acea zi. "Auzi lele, se trezea una vorbind, acu' vine vremea să coacem şi pentru nunta ăstuia, că îi dădură tuleiele pe sub urechi." Mă înroşeam, ele râdeau toate şi mama le repezea, dar tot râzând, "Lăsaţi fă băiatul, că mai are de jucat!"

Plină de femei, camera părea şi mai mică decât era de fapt, dar şi mai călduroasă. Femeile miroseau ameţitor şi închideam ochii ca să nu le mai văd, deşi le simţeam în nări prezenţa, mai mult decât le auzeam vorbind. Şi cât mai vorbeau! Pentru ele nu existau îndoieli, lucrurile erau demult aşezate, ştiau toate astea de la mamele lor, fiecare lucru trebuia făcut, nu desfăcut, şi mama mereu îmi zicea: "Femeile ţin rânduiala! Bărbaţii fluieră vântul pe drum! Ai grijă cu cine mergi!"

Ne chema mama devreme, de pe uliţă şi ne trimitea sub şură, să aducem surcele, încingea cuptorul cântând şoptit şi noi moţăiam lângă plită, aşteptând să mâncăm. Tata făcuse pentru noi o măsuţă rotundă, joasă, şi patru scăunele, cu câte trei picioare fiecare. Era singura zi din an când seara nu punea masa, ne dădea câte un colţ de pâine şi o strachină cu fasole, pe fugă. Apoi ne trimitea iar afară, "... că-mi staţi în picioare şi poate vă mai scap câte una". La şase venea dada Reta, în fiecare an ea sosea prima. Mă, e cald la măta? întreba ea. Eu îi răspundeam dând afirmativ din cap: îhâ. Veneau toate femeile şi începeau să trebăluiască prin camera joasă, mereu mă întrebam, cum de ştie fiecare ce are de făcut, cum de nu fac mai multe acelaşi lucru, în acelaşi timp. Erau şase, cu mama şapte. Iarna vorbeau de parcă boceau, lungeau prima şi penultima silabă şi parcă le ieşeau lacrimi din gură, nu cuvinte. Ochii rămâneau însă mereu sclipitori şi curioşi, iar eu roşeam de fiecare dată când mă privea vreuna. Vara era altfel, vorbeau ca şi când ar cânta, săltăreţ, repezit, cu poftă, îţi venea să te pui pe jucat. Cele mai tinere îşi dădeau basmalele jos, le vedeam cefele albe pe sub părul lung şi rareori pieptănat în vreun fel, strâns pur şi simplu şi legat cu bucăţi de sfoară. "Să legaţi căţeaua, că iar sperie porcul şi iese toba amară", zicea una, iar celelalte scuipau în sân şi le auzeai: "Doamne Fereşte!"

Le vedeam des cum îşi fac cruci şi zic ba "Doamne ajută!", ba "Doamne fereşte". Nu blestemau, "că se întorc blestemele azi şi sperie aluatul, nu mai creşte." Mi se părea un spectacol fascinant acesta, cu şase femei îngropându-şi mâinile în albii şi tuciuri, mestecând, adăugând, gustând, transpirând şi închinându-se. Stăteam nemişcat lângă vatră şi când îmi oboseau ochii priveam doar flacăra mare, gaben-roşcată, care rânjea spre mine, încingându-mi faţa.

Tocmai împlinisem 10 ani când l-am auzit prima oară. La noi, între dealuri, vântul nu suflă iarna, gerul nu e uscat, poţi să-l suporţi. Şi totuşi, atunci, am tresărit şi în urechea stângă l-am auzit şuierând, apoi fluierând încet; cred că m-am speriat, mama m-a întrebat "ce ai mă, ţi se făcu rău de la căldură, mai ieşi şi te joacă!" Am deschis uşa şi repede am închis-o în urma mea, să nu iasă căldura, să se strice aluatul. Îmi ţiuia urechea stângă şi voci de femei se îngrămădeau la intrare; am luat-o la fugă prin curte, spre poartă, în uliţă m-am oprit şi îmi venea să strig, bă, suflă vântul şi voi dormiţi! Era deja noapte, prin părţile noastre vântul suflă rar iarna, şi mi-a fost frică să nu mă creadă nebun cei ce m-ar fi auzit. Am stat aşa, lipit de poartă, a început să ningă des, cu fulgi mari, auzeam vocea vântului în urechea stângă şi nu înţelegeam nimic, aveam doar zece ani.

Ele erau femeile cărora ziua nu le încăpea în buzunare, unde ţineau aţe şi blesteme nerostite; găteau noaptea şi nu se spălau pe faţă decât după ce văzuseră găina ouând. Se mişcau puţin prin cameră, corpul li se întorcea în diferite direcţii de la mijloc în sus, le ghiceam ţâţele aplecate peste albii şi îmi venea să intru în pământ de ruşine. Mişcau mărunt din buze, spunând rugăciuni pentru fiecare turtă sau colac gata să iasă din cuptor şi-şi povesteau întâmplări mai vechi sau mai noi, râzând sănătos sau ştergându-şi lacrimi rătăcite în colţurile gurilor. Vocile mi se amestecau în urechea stângă şi când vântul începea să-mi sufle, îmi venea să mă ascund sub fustele mari, înflorate. "Fă, ăsta e frumos ca dracuNULL, cin' s-o pricopsi cu el, aşa, atârnat în urechea stângă", râdea dada Reta de mine; celălate mă priveau dulce provocator, "or să alerge muierile după el", zicea una, alta pomenea ceva de fii-sa. Mă înroşeam, ca de fiecare dată când se vorbea despre mine, şi mă gândeam la mama, care râdea şi ea. Avea cel mai frumos râs din câte am auzit apoi, toată viaţa.

Cu fiecare an trecut, urechea stângă îmi devenea mai atentă decât cea dreaptă, în care mă mulţumeam să aud fluieratul cucului şi pe tata, cum mână caii pe câmp, la treierat. Pesemne că şi vântul, care la noi bătea doar primăvara, prinsese drag de urechea mea stângă, îngrămădindu-mi acolo toate semnele femeieşti şi făcându-mă să dorm pe dealuri. Vara şi toamna vântul se potolea dar apărea iarna, în aceiaşi zi, când femeile se adunau în casa noastră, să pregătească turtele.

Ce nebunie cu oraşul ăsta. Dacă i-ai opri pe toţi brusc, din alergarea lor, i-ai întreba pentru ce se zbat, pentru ce îşi dau coate unii altora, de ce sunt încruntaţi şi mereu grăbiţi, jumătate din ei n-ar şti ce să răspundă. Priorităţi. Toţi vorbesc despre astea. Azi trebuie să fac aia. De ce "trebuie", de ce nu "poate fac", sau "aş face"? În oraşul ăsta verbul care mişcă totul e "trebuie". Din păcate mulţi l-au împrumutat, sau îl folosesc cum ar purta o pălărie la modă. Pentru ei, "trebuie" nu se mai justifică.

Pe Anton l-a cunoscut într-o seară, când frunzele de dud încă nu ieşiseră, dar le auzea gemând deasupra mesei din grădina de vară.
- Beau în cinstea voastră, copii nenăscuţi ai dorinţei mele verzi, îşi spunea sorbind agale din paharul înalt, plin cu gin tonic.

Atunci s-a aşezat lângă el un bărbat care l-a întrebat, aşa, ca şi cum i-ar fi vorbit despre cel mai comun lucru cu putinţă:
- Auzi şi tu ce zgomot fac frunzele de deasupra noastră?

L-a privit, apoi s-a uitat la dud, încă neînfrunzit, şi i-a răspuns:
- Doar în urechea stângă!

Anton, numele i l-a aflat două seri mai târziu, era înalt, subţire, cu un chip cioplit drept, pomeţii aruncându-se sinucigaş către colţurile gurii, unde ştiau că nu vor ajunge niciodată.
- Ginul se potriveşte plânsului după lucruri nenăscute, dar care ştii că vor muri, i-a mai spus bărbatul acela apoi a chemat fata care servea şi i-a cerut un gin tonic mare, cu multă lămâie, să-mi acresc lacrimile după verdele ăsta. Un dud nu poate fi doar un dud, la fel cum eu nu sunt doar ceea ce vezi tu.

L-a privit mirat, apoi s-a uitat la dud, i-a ţiuit urechea stângă şi iar l-a auzit, aproape ironic:
- A dracu' vrăjitoare!

În acea seară s-au îmbătat crunt şi Anton i-a spus că nu-i plac bărbaţii:
- Femeile au prea multe taine ca să nu te îndrăgosteşti de ele!

De atunci s-au întâlnit în fiecare seară, sub acelaşi dud, au văzut crescând frunzele, apoi s-au înroşit dudele. Anton apărea cu câte o femeie, mereu alta, "muza gândurilor mele urâte", aşa i le prezenta pe toate. Erau total diferite una de alta, n-aveau nici măcar un zâmbet comun, nici o uitătură, nimic, parcă erau o colecţie de figuri unicate. După cum se îmbrăcau, după cum vorbeau, Anton le culegea din toate straturile societăţii. Erau unele simandicoase, elegante, vorbeau franţuzeşte şi chicoteau ruşinate, altele care îi băgau sub masă beţi, ramânând pe scaun şi râzând plin de neputinţa lor de a mai bea încă un pahar. Când venea singur, Anton vorbea aproape tot timpul, fuma două pachete de ţigări şi înjura des:
- Futui mama măsii! Cât zgomot face dudul ăsta. N-are respect decât pentru femei.

Adevărul e că zumzetul din urechea stângă îi dispărea atunci când lângă ei stătea vreo femeie.
- Toate sunt vrăjitoare şi nu se înghit una pe alta. De aia îmi plac femeile, au alte rosturi, zicea acoperindu-şi urechea stângă cu palma.
- Ieri am visat un vultur. Mare, alb pe cap, nu zbura, ţopăia în jurul unei femei. Crezi că e un semn?

Anton l-a privit cu multă compasiune, mai că i-a venit să îl mângâie pe creştet.
- Ce ştii tu despre femei e doar a mia parte din ceea ce ştiu ele despre tine. Nu trebuie să lupţi cu asta, ştii cât vor ele să afli despre tainele care ne fac să ne îndrăgostim de ele. Tu n-ai o femeie şi toate te vor pe tine. Noi, bărbaţii, suntem uneori lipsiţi de minima subtilitate. E o lipsă totală de bun simţ asta! Şi atunci unii se trezesc că au rămas singuri. Miron se tot întreba cum se leagă Anton de atâtea femei, părea trecut de 40 de ani, iar unele dintre însoţitoarele sale puteau să-i fie fiice. L-ar fi întrebat atâtea, despre viaţa lui, familie, copii, dar nu reuşea niciodată să aibă suficient curaj, mai mult de frică să nu descopere în el altceva decât îi plăcea să-şi imagineze.
- Noi nu suntem prieteni. Suntem doi străini întâmplător iubitori de gin şi ascultători de vânt prin frunze, la aceiaşi masă, asta îi spunea Anton şi zâmbea din colţul gurii, arătându-şi doi dinţi albi şi mari.

Cu dinţi ca ăştia femeile muşcă suflete, se gândea Miron.

De la tatăl său moştenise frica de înălţimi şi o bătaie neregulată în partea dreaptă a pieptului. De la mamă se alesese cu ochiul stâng mai verde decât dreptul, cu obiceiul de a mânca doar cu furculiţa şi cu deprinderi artistice, în măsura în care el însuşi înţelegea contemplarea frumosului ca o îndeletnicire artistică. Toate aceste moşteniri le simţea ca pe poveri în zilele când soarele se încăpăţâna sădoarmă mai mult şi i se zbătea pleoapa dreaptă, de atâta verde încăput în cea stângă. Nu-l bănuiai copil crescut la ţară, iar el nu voia să renunţe la radăcini, pentru că de acolo îi venea şi vântul şi dragostea. Îi plăceau femeile, altfel însă decât lui Anton. Miron era mai timid cu ele, ceea ce, mai ales pentru femei trecute de 30 de ani, era o calitate la un bărbat. De aia, toate femeile din viaţa lui erau trecute de 30 de ani. Anton obişnuia să spună:
- Eu îmi deschid o grădiniţă, tu un azil. Futui mama măsii, muzeu de artă facem!

Sub dud pierduseră deja şirul paharelor de gin şi al femeilor trecătoare.
- Prima pe care am iubit-o iubea alţi bărbaţi. Am fost primul care n-a plătit-o şi m-a pocnit peste gură. Nici pe a doua n-am plătit-o, dar mai bine o făceam, mă costa mai puţin. S-a îndrăgostit de mine şi într-o zi mi-a scuipat în ureche, blestemându-mă.

Miron tăcea, asculta, încerca să se gândească la iubirile lui, la femeile care îi aduseseră insomnii şi extazuri.
- Când crezi că ştii calea, începe să bată vântul şi duce mirosul departe, ştergând urmele. Aşa le scapi şi habar n-ai cum s-a întâmplat. Femeile nu sunt deloc ceea ce credem noi! Futui mama măsii, cum ne mai duc de nas!

Râsul lui Anton cutremura frunzele şi cernea peste creştetele lor mireasma dulceagă de dude.
- Am întâlnit odată una dată dracu'. O apuca în pat cântatul la vioară! O nebunie de femeie. Simţeam arcuşul cum îmi loveşte ritmic bărbia şi se trezea că acompania vioara cu ţipete scurte. M-a părăsit pentru un clarinetist.

Toamna i-a găsit sub acelaşi dud şi Miron constata că oasele încep să-i tronsească la apropierea ploilor; urechea stângă vuia din ce în ce mai des şi el căuta femeia care să-i ofere leacul de vrăjitoare împotriva vântului. Anton îşi lăsase barbă, începuseră să-i sticlească ochii, o bucurie ciudată se oglindeau în ei.
- Iarna te tavăleşti cel mai bine şi lenea te ţine lipit de cearceafuri. Ce-mi plac paturile late! spunea râzând şi frecându-şi mâinile.

Într-una din seri, când lumina lăptoasă a becurilor de sub dud arunca umbre perverse pe pahare şi sticle, Anton a venit însoţit de două femei. Pe una dintre ele o ţinea de mijloc şi se sărutau des, lung şi pofticios. Cealaltă părea stingherită şi încerca să-şi găsească de lucru, tot Anton a salvat-o:
- El e Miron, de care ţi-am vorbit. O să-l găseşti interesant.

Miron a aflat că se numea Miruna, că ştia să fluiere pe degete, dar cel mai mult îi plăcea să doarmă dezbrăcată. Mai ales în paturi străine, unde se purta ca un explorator pe o insulă sălbatică abia descoperită.
- Ce-ar fi să dorm la tine în noaptea asta, i-a spus căscând şi înghiţind răspunsul său, care nici nu mai conta.

Când s-a trezit şi i-a simţit picioarele încolăcindu-i mijlocul, Miron a avut senzaţia că o caracatiţă uriaşă l-a prins între două tentacule. E drept, nici o altă caracatiţă nu-l agăţase până atunci, dar a crezut că în acelaşi fel o face şi monstruosul animal marin. Cuvântul "monstruosul" l-a cutremurat de râs, Miruna fiind de fapt o fiinţă delicată şi deloc predispusă la lucruri rele. Din contră! Amintirile despre noaptea abia scursă, gata pregătită de culcare, i s-au învălmăşit în mâna dreaptă, unde simţea o plăcută arsură. Avea o fesă amorţită şi de sub cearceaful şifonat se ivea roz şi zâmbitor un sân de femeie. Un sân de femeie în acest pat era ca o sărbătoare cu bâlci în vremea copilăriei sale, aşa că el se ridică şi-şi turnă gin, puse multă gheaţă în pahar şi rămase în cadrul uşii, gândindu-se la vata pe băţ mâncată de Sfânta Maria.

Pe jos, în dormitor, frânturi de îmbrăţişări călcate în picioare îşi dădeau ultima răsuflare când ea îşi ridică privirea dintre perne:
- E prea moale patul, iar ţie îţi lipseşte un vis, i-a zis trosnindu-şi degetele de la picioare, printr-o mişcare care-l intrigă.

Sânul ei drept era ca luna plină când turbează câinii şi urlă spre cer, cel stâng ca un ochi de peşte fermecat şi n-aveai cum să scapi dintre ei.
- Aluniţa asta nu o aveam aseară, zise Miruna indicând cu degetul arătător al mâinii drepte un punct mic şi maroniu, pe peretele din dreapta al defileului dintre cei doi sâni. Îmi apare câte una pentru fiecare bărbat care m-a învăţat drumul spre patul lui.

Niciodată Miron nu se gândise la o femeie aşa cum o gândea acum pe Miruna. Nici măcar nu ştia dacă era o femeie frumoasă, voluptatea însă nu-i lipsea, la fel cum nu-i lipseau zâmbetele între coapse, acolo unde privilegiul e oferit de sărutările prelungi. Nu îşi spuseseră nimic unul despre celălalt, nu-şi povestiseră viaţa, dar ştiau totul, pentru că totul se reducea la îmbrăţişarea care-i obosise toată noaptea.
- Pentru un bărbat, ştii multe lucruri, i-a aruncat peste umăr în timp ce-şi trăgea peste şolduri fusta lungă şi viu colorată. Păcat că-ţi bate vântul în urechi.
- Doar în cea stângă.

S-au privit şi el a încercat să zâmbească, dar i-a revăzut aluniţa dintre sâni şi urechea stângă parcă a luat-o razna. Abia atunci ea i-a întors zâmbetul.
- Dacă mai vreu să trec pe la tine, în câte o seară, pot să fac asta?
- Mă întrebi de parcă aş putea să zic nu.

Veni spre el, se ridică uşor pe vârfuri şi pentru prima oară de când se cunoşteau, de mai puţin de 24 de ore, se sărutară pe buze.

Împlinisem 13 ani şi începusem să pricep lucruri. Ştiam acum ce e peste dealurile din jurul satului şi mersesem, o dată, cu tata chiar până la oraş, să-mi cumpere pantofi şi uniformă pentru şcoală. Eram "băiat mare", cum zicea mama, învăţasem să trag la coasă şi să ţin boii la arat, "acu' îi dau mustăţile", mă necăjea tata.
A fost ultima oară când mama m-a lăsat în cămăruţa mică, ultima oară când am simţit mirosurile lor, când am văzut mâinile albe, ca laptele, ieşind de subt bluze subţiri, ultima oară când parcă nici nu existam acolo, vreme îndelungată, până când una mă observa şi spunea o glumă deocheată pe seama mea. N-aveam de unde să ştiu atunci că va fi ultima oară. Când te obişnuieşti cu ceva, mai ales cu ceva care îţi vine bine, uiţi să te gândeşti că se va termina într-o zi. Ori eu în anul acela nu m-am gândit că va fi ultima oară. Ce-aş fi făcut dacă aş fi ştiut asta? La mintea care-o aveam, nu mare lucru. Poate doar m-aş fi revoltat ca împotriva unei decizii care urma să mă priveze de ceva ce de drept credeam că trebuie să fie al meu. Nimic nu mi-a dat de veste în acea zi că e ultima oară. Am primit totul firesc, începusem să înţeleg ce se întâmplă de fapt acolo, chiar aşteptam nerăbdător să aflu mai multe, să înţeleg în plus. Nu mi-a trecut prin cap că era ultima şansă de a înţelege totul; oricum dacă asta s-ar fi întâmplat, mi-e greu să cred că aş fi înţeles tot ce era de înţeles. Abia în anul următor mi-am dat seama că rămăsesem fără răspunsuri, că tot ceea ce îmi imaginasem că voi afla în acea seară nu mai putea fi aflat. Cel puţin nu acolo şi dacă totuşi mai era vreo cale să aflu, trebuia mai întâi să descopăr calea. Dar la astea toate nu m-am gândit când a intrat dada Reta în curte şi a întrebat "mă, e cald la mă-ta"?

Bărbaţii din sat aveau de mult păreri împământenite despre "muieri". De aia ei nu intrau niciodată în bucătării când se gătea, iar femeile n-aveau ce căuta în grajduri, când se potcoveau caii. Pe tata îl vedeam rar stând de vorbă cu mama, vreau să zic aşa, cum stăteam eu cu soră-mea, de exemplu, de ne prindea noaptea sub şură şi trebuia să strige mama la noi "mă, nu mai meliţaţi atât, că se răceşte mămăliga pe masă, treceţi de mâncaţi"! Nu, ei vorbeau repede, scurt, şi eu auzeam doar discuţii despre prune de cules, vite bolnave, găini de tăiat, fân întors să se usuce şi traiste de mâncare, când plecam la câmp. Când m-am făcut mai mare, tata mă lua cu el duminică, în centru, unde oamenii se adunau lângă Mat, după slujba de la biserică. Vorbeau de toate cele, numai despre femei nu, parcă n-ar fi avut fiecare acasă muiere. În cămăruţa mică, când se întâlneau femeile, la mama, ele nu pomeneau nimic de bărbaţi, parcă erau vădane. Şi cu toate astea, nu mi se părea că se ignorau. Sau nu mi se pare acum, când îmi aduc aminte că uliţele erau pline de copii, aveam mulţi prieteni de joacă.

Pe la 12 ani am început să nu o mai bag în seamă aşa mult pe soră-mea. Era şi mai mică decât mine, iar în plus, observasem eu că prin sat oamenii umblă cu oameni, muierile cu muieri. Şi eu, acum, vroiam să fiu "om". Îmi plăcea însă în bucătăria mică şi mă gândeam cu săptămâni înainte la clipele când ea va fi plină cu femei şi eu voi sta într-un colţ, adulmecând, ascultând, bănuind tot ceea ce aş fi vrut să ştiu şi nimeni nu putea să-mi spună. Aş zice acum că nu mi se spuneau lucruri doar pentru că nu sosise vremea.

La şcoală îmi plăcea de învăţătoarea noastră, semăna cu bunica, ştia poveşti şi eu mai ştiam despre ea că fusese şi învaţătoarea mamei, de care mă întreba mereu. Îmi dădeă cărţi să citesc şi, deşi nu prea înţelegeam eu cam cum ar arăta o corabie, sau cum arată marea, poveştile din cărţi mi se păreau frumoase. Mi-aduc aminte una care mi-a plăcut teribil de mult.

Povestea frumoasei prinţese Hakah, care s-a îndrăgostit de şoimul de vânătoare al tatălui său

"Demult, când soarele încă mai răsărea dintre pletele fecioarelor, în fermecătorul ţinut Kah se dusese vestea frumuseţii prinţesei Hakah, fiica împăratului Rokah. Dormea noaptea cu un ban de lut sub limbă, să nu viseze bărbaţi, iar peste ochii îi puneau frunze de lobodă roşie, să-i aibă strălucitori a doua zi. De la banul de sub limbă i se va trage norocul şi nenorocul, pentru că a început să viseze şoimi, fără ca cineva să bănuiască ce avea să însemne asta. Cam în timpul când ea îşi însoţea nopţile de odihnă cu zborul păsării de pradă, împăratul a cumpărat cel mai destoinic şoim de vânătoare din ţinut, un şoim alb, cum nu se mai văzuse până atunci. Prinţesa petrecea ore nemăsurate în balconul castelului, privind cum slujbaşii antrenează şoimul, urmărindu-l cum zboară sus, apoi picajul şi inima ei bătând tare, de spaimă că pasărea nu se va opri la timp şi se va izbi sinucigaş de pământ. În după-amiezile calde de la începutul verii, prinţesa Hakah şi-a lăsat părul negru să-i crească lung, ajungându-i acum la şolduri, şi-a vopsit faţa cu pudră roşie din petale de mac şi a primit soarele direct prin ochii strălucitori, pe care frunzele de lobodă nu-i mai puteau feri de zborul şoimului, când somnul era mai adânc. Şi cum banul de lut împiedica bărbaţii să-i apară în vise, Hakah se însoţea cu şoimul, acelaşi şoim alb, care plana, lin şi ameninţător în acelaşi timp, deasupra iatacului. Într-una din primele zile ale sezonului de vânătoare, în castel s-a stârnit agitaţie mare, slujnicele negăsind-o pe prinţesă în iatac, dis-de-dimineaţă. Cămaşa de noapte, albă şi brodată la mâneci cu fir de aur, zăcea lângă fereastra larg deschisă, fereastră despre care nimeni nu-şi aducea aminte dacă fusese sau nu închisă cu o seară înainte. Împăratul era plecat în munţi, la vânătoare, şi nu mare i-a fost mirarea când în acea zi a văzut că are doi şoimi albi, în loc de unul."

Am simţit destul de repede de ce femeile îmi spuneau, invariabil, "ce ai mai crescut!", când intrau în cămăruţa noastră joasă şi încinsă. N-am înţeles însă nici măcar acum în ce fel simţeau ele diferenţa. Cum de reuşeau să scoată dintre simţuri toate zilele unui an în care ne vedeam zi de zi, pentru a mă privi cu ochii anului încheiat în acea seară şi a se mira de cât mai crescusem. La 14 ani tata m-a dat la şcoală la oraş şi în prima vacanţă toate mi s-au părut altfel. După doar trei luni, crescuseră şi căţeii, şi vacile, şi caii, oamenii mi se păreau schimbaţi şi mi-am închipuit că aşa mă priveau şi pe mine femeile când veneau la mama. Dar eu chiar nu văzusem nimic din toate astea timp de trei luni, pe când ele se întâlneau de mai mult ori pe zi, în fiecare zi, cu mine. Şi totuşi, ziceau că am crescut!

Plecarea la şcoală a fost un amestec de teamă şi bucurie. Lăsam în urmă toate lucrurile pe care ştiam că mă pot bizui, aşteptam înfrigurat tot ceea ce oraşul îmi pute oferi nou. În şcoala noastră din sat nici nu băgam în seamă fetele, care chicoteau ruşinate şi lăsau privirea în jos de fiecare dată când un băiat se apropia de grupul lor. N-aveam ochi pentru ele, sau, mai degrabă, nu vroiam să am, de vreme ce oamenii trebuiau să umbe cu oamenii, iar muierile cu muierile. La liceu a fost altfel. Mai întâi că acolo fetele erau mult mai cochete şi chiar din prima zi m-am trezit întrebat de una dintre ele ce, cum, de unde, adică a trebuit să-mi fac autobiografia în mai puţin de cinci minute. Mai mult, spre marea mea surprindere, ceilalţi băieţi din clasă îşi petreceau pauzele dintre ore în preajma fetelor, care nici nu se ruşinau de ei, nici nu coborau privirea. Urechea stângă mi-a vâjâit chiar în a doua zi de şcoală, seara, la cantină, când o fată s-a apropiat de masa mea şi m-a întrebat dacă locul din faţă e liber şi dacă poate să se aşeze. Închipuiţi-vă că am fost atât de speriat încât am scăpat furculţa din mână. Şi ea a zâmbit amuzată, făcându-mi urechea să vâjâie şi umplându-mă de amintirile cămăruţei mici şi călduroase.

De obicei, primii copaci înfloresc în oraş, în zilele babelor, la început de martie. Atunci o iau razna căţeii înţărcaţi cu un an înainte, bărbaţilor le creşte barba mai repede, iar femeile merg pe stradă cu alai de dorinţe în urma lor. Miron simţea florile ca pe o răsplată, după ce îndurase frigul şi umezeala iernii mocirloase din oraş. Aşa că se bucura ca un copil de fiecare copac înflorit care-i ieşea în cale, ajungând în câteva zile să facă o hartă a oraşului doar după culoarea, mirosul şi frumuseţea copacilor înfloriţi.

Nopţile îi treceau mai uşor şi el gândea la flori de măr sălbatec, undeva pe dealurile din jurul satului natal. Dimineţile îl găseau odihnit de mirosul florilor, pe străzi umbla în neştire şi neştiut de nimeni. Privea femeile pe care le întâlnea de parcă ar fi văzut flori: asta e floare de cireş, cealaltă de cais, uite şi o floare de tei. În martie îi era cel mai uşor să nu doarmă, pregătea nopţile nedormite sub dud ce aveau să vină, citind şi scriind în gând romane niciodată puse pe hârtie. Pe la sfârşitul lunii începea să se vadă din ce în ce mai des cu Anton, despre care nu înţelegea cum reuşeşte să fie neschimbat de la an la an. Aceiaşi pomeţi curajoşi, acelaşi zâmbet uşor ironic, aceiaşi ochi verzi-maronii, gata să sperie cu ei pisicile pe acoperişuri. În aprilie, când pericolul ploii e permanent peste oraş, ei se instalau sub dud, noapte de noapte vorbind orice, să le treacă vremea şi să uite de zgomotul pe care frunzele îl făceau crescând. Abia în mai Anton îşi începea defilarea de cuceriri, totuşi o îndeletnicire anevoiasă, de vreme ce primele femei care apăreau sub dud erau mai degrabă şterse, parcă nealese. În august Anton dovedea adevărata sa valoare, nopţi la rând venind însoţit de femei superbe. După jumătatea lui septembrie apăreau misterioasele, întârziatele între semne, uşor timide, gata să rişte fericirea neavută vreodată pentru un sărut furat de pe buzele alteia. La sfârşit de toamnă a apărut Miruna, despre care Miron n-a crezut nimic la început. Nici după ce ea a dormit la el, după ce au făcut dragoste, fără întrebări şi fără cuvinte de prisos, n-a crezut ceva. De fapt, n-ar fi putut să localizeze momentul când a început să creadă. Pur şi simplu, într-o dimineaţă, când s-a trezit, a simţit-o vâjâindu-i în urechea stângă.

Anton s-a aşezat şi imediat în faţa sa a apărut paharul cu gin tonic.
- Cum o mai duci? Futui mama măsii, se face din ce în ce mai frig! Miron l-a privit contrariat, era întâia oară când îl auzea plângându-se de vreme.
- Îmbătrânesc şi o simt în oase. Şi în femeile care încep să plece din viaţa mea.
- Fiecare lucru care începe, se şi termină la un moment dat. Unele lucruri, ca acesta, se termină treptat şi asta e totuşi bine.
- Dar e ilogic! Poate chiar am îmbătrânit, dar nu sunt altul.
- Vezi, tocmai asta e. Ilogicul ne ţine în viaţă; fără el am înnebuni de neîmpliniri. Aşa, el e scuza suficientă pentru tot cea ce nu înţelegem şi nu reuşim.

Toamna târzie le umbla prin pahare, Anton se simţea alb şi obosit, ca după o călătorie pe care n-avea să o termine vreodată, doar pentru simplul motiv că nici n-o începuse. Exact asta simţea, că, de fapt, era tot în prima clipă, când încă nu ştia nimic.
- Şi totuşi, nu simt că anii au trecut prin mine fără să mă bage în seamă.

Miron înţelegea greu ce se întâmplă cu bărbatul pe care l-a crezut puternic, în măsura în care ştia de multă vreme că bărbaţii sunt oricum mai vulnerabili decât femeile.
- M-am tot întrebat de ce alergăm unii după alţii. Rostul ăsta, de a căuta femeia, şi dorinţa ei de a te avea e un mare şi plăcut blestem. Ne trece vremea însă.

Miron credea că poţi să bei în neştire alături de bărbaţi, la fel cum poţi să vorbeşti în vânt alături de femei. Se însoţea cu Anton nu doar pentru că iubeau amândoi ginul, ci şi pentru că amândoi se temeau de dragostea femeilor.
- Ar fi trebuit să-l cred pe tata, care mereu îmi zicea, bă, o femeie e bună, ai grijă ce le faci celorlalte! zicea Anton, în timp ce pe sub frunte începeau să i se vadă iubirile ratate, toate dintr-o frică proprie, ce-i şoptea că următoarea e aleasa.

Noaptea, bucuriile şi suferinţele te ţin treaz şi Miron nu mai ştia de ce nu doarme, de prea multă fericire trupească sau de prea-plinul vântului din urechea stângă. Când nu era sub dud, Miruna îi ghicea în talpă, fiind pricepută la lucruri care sunt imposibil de înţeles, mai ales pentru bărbaţi ca Miron. Şi el nici măcar nu îndrăznea să încerce a înţelege toate voalurile care se ridicau nu doar de pe trupul ei, ci şi de pe sufletul care nu mai era al unei femei, devenea chiar sufletul Femeii. Prins între un pahar de gin şi un sărut sub genunchi, Miron n-a băgat de seamă când a început să încărunţească.
- Nu mai pari un copil, aşa, cu firele astea albe atârnate deasupra urechii. Vântul ţi-a nins mai mult spre urechea stângă, i-a spus ea într-o seară şi el a început atunci să-i numere aluniţele.
- De la tine am două! Într-o seară ai fost altul! Dar nu mai ştiu în care seară.

Zâmbetul ei i-a transpirat şira spinării şi dintre toate lucrurile la care s-ar fi putut gândi atunci, singurul care s-a făcut văzut a fost zâmbetul primei femei care l-a iubit. Doar zâmbetul îi mai rămăsese după o noapte în care n-a ştiut dacă se cade sau nu să-şi ţină ceasul la mână, ceea ce pe ea a amuzat-o teribil.
- Îţi plac tainele şi le trăieşti fără să te întrebi ce ascund ele, i-a spus şi l-a învăţat apoi cea mai mare taină a femeii. Fiecare femeie care a urmat-o i-a lăsat sub urechea stângă un semn de taină! Şi fiecare a rămas în acel semn să-i poarte nopţile nedormite de dorinţe, ca binecuvântări ce aveau să-l însoţească în călătoria prin viaţă.

Pentru Miron, viaţa curgea altfel decât pentru oricare altul dintre cunoscuţii săi. Până şi el sesiza că i se întâmplă lucrurile altfel, un "altfel" pe care nu se străduia să şi-l explice, pentru că învăţase să trăiască pur şi simplu, acceptând orice lucru care-i dădea buzna în viaţă. Tocmai acceptarea asta îi oferea zile liniştite, când nu mai punea întrebări, ci dădea răspunsuri care sunau a întrebări. Şi lui Miron îi plăceau zilele liniştite.

"N-apucasem să adorm. Eram aşa, în momentul când visele tocmai încep să prindă culoare printre amintiri, când simţi ziua trecută sub pleoape şi mai auzi ultimul suspin al nopţii nerăpuse. Să fi fost trecut de trei. Citisem ceva, din Calvino, dar ce începusem să visez era din altă parte. Şi deodată mi s-a părut că aud ploaia cum răpăie pe pervazul ferestrei. N-am băgat-o în seamă de la început. Mi-am zis că deja am început să visez. Doar că, în afară de răpăitul ploii, nu se mai auzea nimic altceva. Şi în jur era doar întuneric." Miron stătea rezemat de spătarul scaunului, cu picioarele întinse înainte şi vorbea rar, parcă între cuvinte urmărea să se asigure că Anton îl auzise pe precedentul. "Ştii şi tu cum e! La început e mai greu, până te obişnuieşti. Şi eu începusem să mă obişnuiesc, şi cu întunericul, şi cu răpăitul ploii pe pervaz." Anton îl privea oarecum amuzat, ştiind exact nu doar deznodământul poveştii, ci şi întreaga ei desfăşurare. Şi asta nu pentru că ar mai fi auzit-o până atunci, cum s-ar putea crede, ci pentru că lui Miron i se întâmpa acelaşi lucru mereu, doar formele difereau. "Vorbeşti de parcă ai scrie poveşti. Când eram mai tânăr mi-am dorit să ajung scriitor", l-a întrerupt Anton. "Mă imaginam câştigând un premiu şi mulţumindu-i mamei la festivitatea de decernare. Apoi îi mulţumeam Liviei. Nu pentru că urma să contribuie cu ceva la câştigarea acelui premiu, ci doar pentru că era femeia vieţii mele din acea perioadă." Cei doi bărbaţi s-au privit pentru o clipă şi pe amândoi i-a pufnit râsul. "De ce n-am ajuns scriitor? De-ai ştii câte scuze se pot găsi! E destul de convenabil şi acceptabil în acelaşi timp să spun că n-a fost să fie. Acolo, sus, nu scriitor trebuia eu să ajung, ci profesor de matematică. Şi încă unul obscur. Oricum, înţeleg din asta exact cât înţelege un elev de clasa a zecea." "Nu s-ar zice însă că îţi e rău!" "Sunt şi avantaje. Societatea a făcut din "domn profesor" un titlu de nobleţe. Ca să zic aşa, dă bine, iar unii cred că e vreo mare scofală. E o confuzie, normală, de vreme ce întregul sistem se sprijină pe confuzii. Poziţia mea socială se datorează doar faptului că matematician se confundă cu profesor de matematică. Nu sunt atras de cifre şi nici capabil să le gândesc altfel decât au fost deja gândite. Iar adevăratele mele abilităţi, ca să zic aşa, nu mi-ar asigura un statut social comparabil cu cel actual. Futu-i mama măsii, unde trăim!" Anton râdea arătându-şi dinţii mari şi albi, părul, care începuse să-i încărunţească, i se scutura nervos şi Miron se gândea la diferenţa dintre o femeie iubită şi una care te iubeşte. "Te-a mai luat somnul până dimineaţă?", s-a trezit Miron întrebat; a trebuit să îşi reamintească unde rupsese povestea. "Nu". "Aşa-s femeile!"