Din
habitatul meu bazal - temniţa
Petroşanilor - evadării nu-i aflu începutul.
Degeaba fug cu nemestecată-n gură bucată
pe drumeaguri lăturalnice degeaba-s
înfrigurat că tot în Petroşani ajung. Pe
oriunde mă strecor dau de ai mei -
de generalul-pictor de şantier ce vine acasă
pe linia ferată să mai strângă câţiva
cărbuni
în taşca zornăind a pensule şterse cu benzină
de nenea Doru care lansează aeromodele
din baghetă şi hârtie de ziar din vârful
unui munte de zgură de tata motociclistul
suindu-mă pe IJ-ul cel verde
şi înfricoşându-mă în accelerări
nebune de
Spic care-a trântit-o-n piaţă pe biata
generăleasă-mamă fugind după o mâţă
tărcată.
Mă preling în orice gaură vreau să intru
în dormitorul cu pereţi de scândură ai barăcii
din buza Petroşanilor. Mă ascund în mansarda
liceului Sf. Sava lângă prietenul George
care reface Montmartre-ul lui Lautrec pe cartoane -
le bate pe pereţi unul lângă altul toate -
şi Bucureştiul se mută în Petroşani cu
liceu cu tot.
În temniţă nu se bea nu se fumează decât
cel mult trabucuri din frunza pădurii legate cu aţă
de cusut şi uscate pe dulapul cel mare.
Mă păzesc cu străşnicie cele trei mame ale
mele: una m-a născut sub reflectoare
cu arhangheli uriaşi scoţându-mi polipii cei răi
cu săbii nichelate una m-a crescut în inima ei
mare de leoaică ultima mi-a destupat
ulciorul cu duhul mântuirii prin poezie deşi
am făcut-o să plângă. I-am spus că prietenii
mei deliberaseră: mama ce mă vizitase
învăluită-n parfum de Bucureşti era cea mai
frumoasă mamă - albă la haine şi la păr
ne plimbase pe malul negru al Jiului să-i găsim
o piatră rotundă şi aspră să-şi frece
călcâiele
acasă la ea. Dragi îmi sunt ca temniceri
bunicii! Ea este grasă are ochii mari vii şi
iuţi mâinile muncite gură şi mai mare
strigându-mă la masă de la etajul patru să
trezească tot cartierul Dimitrov mă ia cu ea
în piaţă să-mi îndese pe ascuns prune-n
gură până mă doare burta seara adorm pe
sânul ei. El îmi spune că oul e mâncarea
ideală că Leonardo da Vinci este cel mai
deştept om că legendele Olimpului
povestesc cum a fost lumea la început şi-mi
arată fotografii cu el călare pe Stela pe care
a iubit-o mult cum stătea lângă tunuri
mi-arată mâna arsă lângă Budapesta. Mâna
asta-l ridicase general al Regelui mâna
asta-l făcuse însoţitor de vite pe tren în '49
mâna asta-l făcuse pictor de lozinci
muncitoreşti la Lupeni. Petroşanii-s
copilăria mea neagră cu mineri furioşi
linşând câte-un arbitru pe stadionul de
duminică cu mascaţii cât toate zilele
coboarând de Sărbători de pe Parâng să-i
ciomăgească pe elevii chiulangii care-n loc
să vină de la şcoală repede se suie-n liniştile
cimitirului momârlănesc pe deal cu ultimul
număr al "ştiinţifico-fantasticelor" în geantă.
Sunt probabil deţinutul cel mai recalcitrant
din câţi există mă vor ţine în Petroşani
până-mi voi da duhul tiparului
şi celor dispuşi a-l răsfoi.
Grea temniţa asta - dragă mi-e.
0 comentarii
Arhiva rubricii
Umbra pierdută / The Lost Shadow, Carmen FiranCiulei și spectrul Tatălui. O psihobiografie, Anca HațieganTrădarea în istorie, Mihai ManeaIcoană-n urmărire generală, Andreea SepiO viață măruntă (II), Hanya Yanagihara, traducere de Adriana BădescuToate articolele din această rubricăRubricile categoriei
FragmentariumCronici de atelierSemnal editorialGeneraţia PoliromCarte de Humanitas FictionPublicitate